Monday, April 04, 2016

Downloading A fi evreu după Holocaust by Imre Tóth eBOOK

Downloading A fi evreu după Holocaust by Imre Tóth eBOOK

Wednesday, November 11, 2015

Fragmente autobiografice OSIAS STENZLER


Voi încerca să scriu unele date biografice ale străbunicii, ale străbunicului şi ale bunicilor, ale părinţilor mei, fraţilor şi surorilor mele, transmise prin  viu grai de la părinţii mei, deci autentice, precum şi de la un văr al meu născut în 1944 - New York.
Despre  străbunic ştiu atât, că el era Şames la o sinagogă în oraşul Rădăuţi. Dacă a mai avut şi o altă ocupaţie, nu ştiu, nici câţi copii a avut tot nu ştiu, dar despre bunicul ştiu destul de multe.
            Bunicul meu  dinspre  mama s-a născut în anul 1848 – cu numele de Jehoischie (Şike), fiind fiul Şamesului.
            Bunicul a fost meseriaş croitor. De la prima soţie cu care a trăit s-au născut 8 copii: 3 feciori şi 5 fete. Prima s-a soţie a murit la vârsta de 37-38 de ani. Bunicul după un an s-a recăsătorit cu o femeie tânără din care căsnicie nu s-au mai născut copii. Prima soţie purta nume de Chaia, în limba evreiască, iar Klara în germană, iar a doua, care se numea Miza.
Copii ai bunicului avute cu cele două soţii Chaia şi Miza
Nu ştiu ordinea în care s-au născut dar numele lor sunt acestea:
            1 Schloime
            2 Schaje
            3 Itzhock
            4 Chaie
            5 Roize
            6 Ester
            7 Foige
           
Urmele rămase de la croitorie de pe vremea  bunicului: au fost resturi de stofă (deşeuri), mosoare de la aţă cu care bunicul a lucrat. Aceste urme noi le-am găsit în podul casei unde am locuit în str. Norocului 20 (Indengasse).
            Bunicul, pe lângă croitorie se mai ocupa pe lângă casă cu creşterea de curci şi curcani  şi mai ţinea şi o capră pentru a avea lapte pentru numeroasa sa familie. Bunicul a lucrat meseria lui până la moarte. El a murit la vârsta de 64 de ani. La moartea lui au mai fost numai 3 copii acasă în oraşul Rădăuţi, ceilalţi 6 copii, 3 feciori şi 3 fete au emigrat în America şi Canada pe parcursul anilor 1894 -1911. Numai 2 dintre copiii bunicilor au rămas aici în Bucovina. Mama mea şi o soră a mamei mai mare au plecat la Iaşi unde s-au căsătorit şi stabilit în acest oraş. Din copiii bunicilor, o parte din ei băieţi, erau muncitori şi unii vânzători la o băcănie, iar fetele croitorese şi lenjerese. Unul din ei era cântăreţ ajutor la sinagoga cantorului.
            Cei emigraţi în USA şi Canada toţi s-au căsătorit formând familii ai căror descendenţi trăiesc şi azi acolo – câţi pe cât ştiu despre ei – că am reuşit să reiau legătura cu un văr al meu din partea mamei din oraşul New-York în anii 1954 - 1956. Până în prezent întreţinem legătura prin corespondenţă periodică (1983). Pe cât ştiu, din aceşti descendenţi nimeni n-a emigrat în statul Israel  până acuma în 1983...
            Sora mamei mai mare care s-a stabilit în oraşul Iaşi s-a căsătorit acolo formând o familie. Soţul ei era muncitor. Era un om cu o cultură vastă, simpatizant al mişcării socialiste, a lucrat meserie ca maistru în armată, în cazarma din oraşul Iaşi. În timpul progromului de la Iaşi el şi un ginere al lui au fost luaţi la prefectura poliţiei unde au fost împuşcaţi amândoi.
            Sora mamei a suferit mult în urma soţului ei adorat şi iubit,  murind de dorul lui la 5 luni de zile după moartea acestuia.
            În urma acestei căsnicii s-au născut 5 copii, 2 băieţi şi 3 fete, din care una, care era măritată cu un frizer – a murit la o operaţie de stomac. Doi băieţi, Leibu şi Şloime, au plecat în Israel cu familiile şi copiii lor, după război, iar cele 2 fete care s-au măritat la Iaşi având, cea mare 2 copii şi cea mică un copil, au plecat şi ele, în Israel. Un băiat al verişoarei cea mare s-a căsătorit aici în România şi locuieşte la Botoşani, lucrează ca inginer la o fabrică, iar soţia sa este medic pediatru şi lucrează la  spitalul din aceeaşi localitate, au doi copii, o fată şi un băiat, care are acuma 6 ani (1983)  

                                                        
                                              Despre tatăl meu.
           
Tata se trage dintr-o familie – din fosta provincie Galiţia, localitatea Stofeiani, anexată la imperiul Austro-Ungar. El s-a născut în localitatea Podhaieriki, în 1876. A venit la Rădăuţi în anii 1902-1903, unde a făcut cunoştinţă cu mama mea, Ester Stenzler, născută în oraşul Rădăuţi în anul 1881 la  11 ianuarie şi  cu care s-a căsătorit în anul 1904. Din această căsnicie s-au născut până prin 1920 - 9 copii, din care unul a murit la un an şi jumătate (un băiat), iar ceilalţi 8 au trăit până la al doilea război mondial. Tata cu mama nu erau cununaţi civil, ci aveau numai cununie religioasă. De aici şi diferite nume pe care copii lor au purtat din partea mamei sau ai tatei şi a bunicii ca : Stenzler, Soicher sau Kolber, nume care au fost înscrise în registrele de naştere din Rădăuţi şi localitatea Vama, amândouă în judeţul Suceava.
            Tata a fost muncitor sortator la fabrica de cherestea Vama în anii 1903-1906. În anul 1907 s-a mutat în oraşul Rădăuţi unde a lucrat tot la o fabrică de cherestea până ce aceasta a fost distrusă de un incendiu în anul 1910. După acest inendiu a preferat în loc să se mute într-o altă localitate - la o fabrică de cherestea – a intrat într-un atelier unde se umpleau sifoane, la un anume Guttman, str. Putnei, fostă str. Voitinel, unde şi azi tot se mai face această muncă. Aici el suferise un accident de muncă, nepurtând ochelari de protecţie şi în timp când umplea sticla de sifon, aceasta a explodat şi un ciob sau o bucăţică de sticlă i-a intrat în ochiul stâng. În urma acestui accident acel ochi nu a putut fi recuperat şi i-a fost extirpat şi a rămas cu un singur ochi. Toată viaţa lui – cât a trăit -  a purtat ochelari pentru a masca în parte ochiul pierdut.
            Tata era un om habotnic religios şi păzea toate prescripţiile religioase conform Bibliei, aşa precum a fost educat la părinţii lui de acasă .  Se ştie că evreii din Plolonia au fost foarte credincioşi.
            După nenorocirea lui – cu ochiul – tata a trecut la o muncă brută, adică se angaja la tăiat lemne de foc la oamenii din oraş, din a cărei muncă câştiga existenţa zilnică.
            Este adevărat că tata ştia să lucreze şi puţină dulgerie, dar acolo unde am locuit n-a avut spaţiu să-şi facă un loc pentru această muncă, aşa că a preferat să facă munca arătată, de mai sus. Locuinţa pe care mama a moştenit-o de la bunica, consta dintr-o singură cameră cam de 5x3 m cu doi stâlpi sprijiniţi la mijlocul camerei, un singur geam la apus şi două geamuri spre răsărit, spre curte, o tindă care continua cu un mic grăjduţ, cu geamlâc, tot spre apus. Această mică locuinţă era lipită în dreapta şi în stânga de alte două locuinţe aşa că un w.c. al nostru, nu aveam, fiind nevoiţi să-l folosim în comun cu al vecinilor.
            La izbucnirea războiului mondial din 1914-1918, tata avea vârsta de 38 de ani şi cu toate că avea lipsă un ochi, se temea să nu fie luat în armată.  L-au mobilizat la săpat de tranşee – că în armata care se făcea la austrieci, era caporal şi a hotărât să plece în refugiu în Cehoslovacia unde a stat în Boemia Maraviga-Ostrovia timp de 4 ani până la întoarcerea sa în 1919,  la sfârşitul războiului, aşa că mama a rămas cu noi, cei cinci copii, din care cel mai mare avea 9ani şi cel mai mic 2 ani. Datorită acestei temeri el ahotărât să se refugieze. Mama, singură, a avut grijă de noi, copiii, 4 ani.
            După ce tata a venit acasă din refugiu, în anii aceia 1919-1926a început din nou să muncească la tăiatul lemnelor la oamenii din oraş, având acuma câte un ajutor dintre noi, copiii săi. Noi, care eram deja mărişori, de 5-6 ani şi aşa mergeam cu el să-l ajutăm la pus lemnele - pe care el le crăpa, iar noi le stivuiam, aşa că masa era îndestulată în ce priveşte mâncarea. Prin ajutorul nostru situaţia materială a fost mult ameliorată. Cu toate că eu eram ucenic şi fratele meu tot, am continuat să-i dăm ajutorul nostru în muncă.
Afară de ajutorul la lemne, fratele meu şi cu mine care deja câştigam la meseriile noastre, le dădeam fiecare câte un ajutor în bani, după posibilităţile noastre.
Iarna această muncă era mai grea, atât pentru tata, cât şi pentru copii deoarece nu eram echipaţi cu îmbrăcăminte caldă, mai special, cu încălţăminte, că după război nici nu se prea găsea şi nici bani pentru aşa ceva nu ne puteam aduna, lumea fiind foarte necăjită.
            Şi totuşi, în aceste condiţii de trai, la limita supravieţuirii, în familia noastră au mai venit pe lume trei copii: 2 băieţi şi o fată până în anii 1923-1924. Până în anul 1927 tata s-a ocupat tot cu tăiatul lemnelor, iar din anii 1927-1930 s-a ocupat cu o tarabă ambulantă, vânzând bomboane, sifon, chifle, cornuri şi pâine pe care le lua cu comision sau în remiză de la proprietari.
            Tata era un om cinstit, foarte habotnic şi religios aşa cum am mai arătat, n-a cârtit niciodată împotriva sorţii sale.
            În anul 1930, la începutul lunii mai, el s-a hotărât să plece la o soră a sa, care a locuit pe atunci în oraşul Kolomea (în Galiţia), cu gândul să nu mai revină acasă la familia lui, pe motivul că o soră a noastră s-a încurcat cu un băiat din Cernăuţi, care lucra în Rădăuţi  unde era brutar de meserie, câştiga atunci mulţi bani, e adevărat că era un specialist căutat şi bine plătit (200 de lei pe noapte, 1929-30). Pe lângă această calitate avea şi altele, cânta foarte frumos şi era dansator bun, dar era, din păcate, un beţiv. Sora noastră a rămas gravidă, ceea ce a ascuns faţă de părinţi cât timp a putut. O lună sau două înainte de a naşte sora, tata a spus mamei despre hotărârea lui de apleca din Rădăuţi la surorile sale. Tata a iubit-o foarte mult pe mama dar n-a putut să treacă peste concepţiile sale habotnice şi religioase – ca să rămână totuşi acasă – şi s-a hotărât pentru plecare.
            Întâmplarea a făcut ca să mă întâlnesc cu tata la 2 sau 3 mai 1930, pe drumul  Voitinelului, de unde a pornit de acasă. L-am condus o bucată de drum şi atunci el mi-a destăinuit adevărul -  motivul - că îi este ruşine de oameni de ce a putut să facă fata lui. Am încercat să-l înduplec să nu-şi părăsească familia, dar totul era în zadar.
            La plecare era îmbrăcat în costumul cel bun pe care îl avea şi un pardesiu pe care îl avea în rucsac pe spinare. Ceasul îl purta cu un lanţ de metal dublu aşa cum se purta. Bani - nu ştiu cât avea la el – nu cred că putea să aibă mulţi bani. Graniţa a vrut s-o treacă pe la Berhomet ca să ajungă la sora sa în Kolomea. În drumul lui spre graniţă el a fost atacat de nişte criminali care l-au jefuit şi bătut până la nesimţire, după ce l-au aruncat într-un şanţ unde l-au găsit nişte oameni care au trecut pe acolo fiind zi de târg în localitatea Berhomet.
            Întâmplător a fost şi un evreu de meserie cizmar, cu nume de Moritz Weber, care l-a recunoscut şi, în urma căreia, evreul l-a adus acasă cu un autobuz care circula pe acolo. Când a fost adus acasă nu era în stare să vorbească nimic, nici să arate prin semne ce a păţit. Atât că era plin de semne de loviri cu un obiect tare peste tot corpul lui, inclusiv, capul. Tata a murit la 24 de ore după ce a fost adus acasă. Era încă tânăr, avea 54 de ani, iar noi, copiii, am rămas orfani de tată, principalul stâlp şi sprijinitor al familiei. Aveam să o ducem şi mai rău.
            Poliţia care a fost anunţată de acest caz nu a urmărit să descopere pe aceşti răufăcători. Aşa s-a terminat, în mod tragic viaţa tatălui meu care a trăit în credinţa de Dumnezeu, ca Iov, răbdând şi suportând viaţa aceasta haină, pe care am încercat s-o descriu în aceste puţine rânduri.
            Tot în acele locuri după vreo 2-3 ani a mai fost omorât un alt tăietor de lemne,  Şloimale, şi abia atunci poliţia a demarat cercetări. Acest răufăcător s-a trădat între timp şi a fost arestat şi predat la judecătoria din Rădăuţi, aflând toate acestea din relatările fratelui meu prin scrisorile primite din Israel.
           
Mama n-a avut nici o meserie, dar era o gospodină cunoscută în oraşul Rădăuţi, aşa că în timpul când tata era în refugiu 1914-1918, mama a întreţinut familia cu cei 5 copii făcând diferite munci la casele oamenilor mai avuţi, mai ales la o femeie care se ocupa cu vânzarea de pâine  şi pe care mama o ajuta la lucru, la făcut pâinea şi la copt într-un cuptor în care încăpeau 10-12 pâini de câte 2 kg. bucata. Mama mai făcea gogoşi, chifle şi colăcei mici pe care le vindea soldaţilor fiind ajutată de fratele cel mare. Aceste copturi le vindea la soldaţii ruşi, unguri, austrieci, care erau atunci pe rând la noi. Se ştie că în Bucovina  erau lupte pentru poziţii cheie şi că eram ba sub ocupaţia ruşilor, ba a ungurilor sau a armatei austriece, aşa până în 1918-1919 când Bucovina a fost realipită României. În aceste condiţii grele, mama noastră mică de stat şi slabă ne-a întreţinut pe noi, copiii, crescându-ne până la venirea tatălui de la refugiu în 1919.
După moarte violentă a tatei, mama  a rămas văduvă la vârsta de 49 de ani, cu 5 copii  de îngrijit, dintre care 2 erau la meserie. Un frate - la croitorie şi o soră la lenjerie, şi anume Sehmiel şi Etel, fratele cel mare, Moishe, era în armată. Eu, Şike, am lucrat atunci în oraşul Cernăuţi, unde am fost înştiinţat de nenorocirea tatălui de către susnumitul Moritz Weber. Ceilalţi, între vârste de 6-9 ani şi ceilalţi 2, care erau deja în meserie, au fost sub îngrijirea şi supravegherea mamei mele, până la deportarea populaţiei din Bucovina în Transnistria. Şi mama noastră a avut tot un destin nefericit, asemenea tatălui nostru.
În drumul de întoarcere spre ţară, ieşind din lagăr, mama noastră a suferit un accident şi nu a mai putut veni, rămânând în lagărul Graboveţi, unde a nurit în anul 1944, în luna mai, în urma unei fracturi la picior la regiunea şoldului. Neavând condiţii de tratare a acestei fracturi s-a necăjit aşa până la moartea ei. Mama, soţia lui Sehmiel şi soţia lui Berte şi copilul -  toţi patru sunt îngropaţi într-o groapă comună la Graboveţi.

*
*   *

                                                  Despre fraţii şi surorile mele.

Fratele meu cel mare, Moische, a intrat ca ucenic la meseria de cizmar. După 3 ani de ucenicie a devenit  - la 16 ani – calfă calificată.  La maistrul la care a făcut ucenicie a mai lucrat cam 3-4 ani.În anul 1927 a plecat să lucreze în oraşelul Seletin – azi în URSS.  Câte a îndurat ca ucenic în acei 3 ani, mai ales din partea unui lucrător cu nume Hirsche, nu ne-a mai spus, numai ofta când  îşi amintea. În anii 1928-1929 a lucrat alţi doi ani, ca maistru la alt maistru,  Bercu, care  era şi patron. .Patronul, care era foarte mulţumit de munca lui, i-a încredinţat un mic atelier în Landhaustrasse pe care el l-a condus singur până a plecat să facă stagiul în armată la Craiova, la arma Cavalerie şi unde a stat până în 1931.
            Când s-a eliberat din armată a intrat la un maistru cizmar, Butnaru şi după ce s-a îndrăgostit de o fată a meşterului pe care a luat-o de soţie, el şi-a deschis un mic atelier pe cont propriu. Soţia sa era tot meseriaşă şi anume richtuitoare. Toţi anii, cât au trăit ei, ea l-a ajutat în munca lui, că ştia destulişor şi cizmărie.
            In această căsnicie s-au născut 2 copii: o fată Malvina şi un băiat Srul. Ei au locuit în casa părinţilor soţiei sale.
            Viaţa lor a decurs în înţelegere. În anul 1940 au fost şi ei deportaţi împreună cu socrii, cu familia lor cu încă 4 copii.
Fratele cel mare, Moishe, care a emigrat cu toată familia sa în Israel, a murit în urma unei meningite, iar soţia sa, de un cancer la ficat. Copiii lui, băiatul şi fata, care s-au căsătorit încă în Rădăuţi, au şi ei la rândul lor copii şi nepoţi. Fratele a murit în anul 1972 şi cumnata în anul 1978, în lunile decembrie 17 şi noiembrie 1978, sau, după calendarul evreiesc, fratele în 12 zile ai lunii Cheşvan, iar cumnata în 8 zile ai lunii Cheşvan. (1972-1905=67, 1978-1905=73).

Ceilalţi 4 copii, două fete şi doi băieţi, au rămas să locuiască cu mama în aceeaşi casă pe str. Şerpuită nr. 27, compusă dintr-o cameră şi dormitor pe care mama a cumpărat-o după vânzarea casei moştenite de la bunic din str. Norocului nr. 20.
Sora mea mai mare era de meserie lenjereasă şi a lucrat această meserie acasă. La 16-17 ani s-a îndrăgostit de ea un băiat din Rădăuţi cu care a avut relaţii intime pe care mama le-a tolerat. Când fratele cel mare, Moische, care a lucrat în Cernăuţi, a venit din Seletin, am plecat împreună cu el ca să facem cunoştinţă cu băiatul de care sora cea mare s-a îndrăgostit. Fratele l-a recunoscut. Era băiatul acela ce a lucrat la o brutărie tocmai în strada unde fratele a avut gazdă şi a ştiut viciul băiatului de băutor de rachiu şi alte alcooluri. Şi dacă el a spus şi eu la fel, că acest băiat nu este pentru ea, ea a răspuns că dacă nu o lăsăm să-l ia pe Idale Blum atunci îşi va curma viaţa prin a se arunca în fântână. Chiar 5 metri dintanţă de la casa noastră era  o fântână... Eu şi cu fratele meu cel mare n-am fost de acord, dealtfel nici nu se luau în seamă părerile noastre în problema aceasta, de aceea n-am avut prea multe legături  cu ei, fiindcă noi nu eram de acord ca să se lege de acel om care a nenorocit-o pe viaţă, că era păcat de ea, căci era o fată bună. A luat, totuşi,  cununia religioasă mai înainte de naşterea copilului – încă în Rădăuţi, dar au locuit apoi la Cernăuţi, într-o locuinţă la subsol, în periferia oraşului, până la deportarea lor în Transnistria.
           
Un frate mai mic, cu nume de Schmiel, a învăţat întâi meseria de şofer, dar după 1-2 ani a trecut să înveţe şi el meseria de croitorie la vârsta de 14-15 ani la un văr al mamei, cu nume de Stenzler. Chascol a mai lucrat şi el la alţi patroni. Când mi-am deschis un atelier de croitorie l-am convins să vină să lucreze în atelerul meu care a fost în casa mamei noastre.
            Fratele acesta s-a îndrăgostit de o fată care a locuit vis a vis de casa mamei. Acestă fată era blondă, frumuşică, singura fiică la mama ei – văduvă. Tatăl fetei era administrator la un boier la Siret sau lângă oraşul Siret. Şi într-o zi când s-a dus la control la un taur care se pare că nu era legat, sau era dezlegat de lanţ, l-a luat pe neaşteptate în coarne şi l-a împins la peretele grajdului, omorându-l pe loc. Soţia lui nu s-a mai recăsătorit şi a trăit numai pentru fiica lor, şi după ce aceasta s-a măritat cu fratele meu, au locuit împreună în locuinţa mamei fetei. Din această căsnicie s-a născut un singur copil de sex masculin.
            La ei era o căsnicie fericită care a continuat până la deportare, unde a murit soţia, copilul şi soacra într-un timp foarte scurt, adică într-o singură lună – în anul 1942, în luna martie. La 1 martie soacra, în vârstă de 53 de ani, în 15 martie, copilul în vârstă de 3 ani şi soţia sa în vârstă de 22 de ani (25 martie 1942). După ce a fost readus în ţară s-a recăsătorit în oraşul Rădăuţi din care căsnicie s-au născut doi băieţi cu numele de Mendel şi Strul. A lucrat fratele meserie de croitorie pe cont propriu în locuinţa sa aproape până la emigrare în statul Israel.
            Aceşti doi feciori ai lui sunt căsătoriţi şi au şi ei la rândul lor copii, primul o fată de 16 ani şi al doilea - doi băieţi între trei şi şase ani (în 1982 când am fost în vizită la copiii mei).
           
Cealaltă fată, sora Reizala (Rosa), care avea 15-16 ani, era cea mai frumoasă dintre fetele noastre şi cea mai ascultătoare. Pe dânsa noi, fraţii în special, cei mai mari, am iubit-o mult de tot pentru aceste calităţi ale ei.
            A învăţat bine şi la şcoală şi a lucrat cu sora acasă lenjerie în timpul liber ajutând-o şi pe mama la gospodăria casei.
           
Un frate cu nume de Abram a intrat în atelierul de croitorie al meu pe care l-am deschis în Rădăuţi în anul 1934 pentru a învăţa meseriea de croitorie. Era un băiat liniştit şi disciplinat şi a învăţat repede meserie. Îi plăcea să citească mult şi citea de toate. El a plecat în anul când s-a cedat Basarabia şi Bucovina de Nord la URSS, în oraşul Cernăuţi unde a lucrat meseria pe care a învăţat-o de la mine. În anul izbucnirii războiului între Germania şi URSS el se evacuează în interiorul ţării la URSS, plecând în Asia sovietică, unde a fost mobilizat în mină de cărbune şi a căpătat cetăţenie sovietică. După război a revenit la Cernăuţi cu soţia sa Manea cu care s-a căsătorit.
           
Iar cel mai mic (frate) a intrat la un atelier de tinichigerie de specialitate unde a prins şi învăţat această meserie în timp de 2 ani în loc de 3 ani. Meşterul lui, un meseriaş cu vederi progresiste a recunoscut capacitatea şi cunoştinţele lui de lucru şi l-a salarizat pe al treilea an pe când mai era ucenic cu contract de ucenicie în mod onorabil. Aici la tinichigerie el a lucrat până ce a plecat şi el la Cernăuţi unde şi-a perfecţionat meseria. În Cernăuţi el a fost propus de către colectivul de muncă unde a lucrat, la o şcoală de meserie superioară.
            Acest frate a fost deportat – împreună cu cele două două surori care au fost cu domiciliul în Cernăuţi – în Transnistria de unde nu s-a mai întors viu. El a murit de o moarte tragică...de care fratele meu, Schmiel, de multe ori a refuzat să mi-o relateze. Unii cunoscuţi mi-au povestit despre moartea sa, dar numai presupuneri. A crescut înalt şi voinic când era de 17 ani şi când a fost deportat la Moghilev (tot Transnistria) unde a murit în luna octombrie 1942.

            Iar surorile mele Klara, Etel, Reizale şi soţii lor şi copilul lui Klara, o fetiţă de câţiva anişori, toţi au murit în iarna 1942.
*
*    *

Câte persoane din familia mea au fost deportate şi câţi oameni din familia noastră au supravieţuit din deportare din Transnistria.
Din Rădăuţi, din familia mea  au fost deportaţi:
Mama cu cei doi copii Reizale şi Idale,
Fratele, soţia cu cei doi copii Sruliu şi Malvina,
Soţia mea cu doi copii -  Jetti şi Max,
Soacra şi o soră.
Eu eram internat la Târgu-Jiu.
Fratele Schmiel cu soţia şi un copil  şi soacra.
Cei din Cernăuţi, tot din familia mea au fost:
Sora Klara cu soţul şi un copil şi cumnatul,
Sora Etel cu soţul,
Sora Reizala cu soţul,
Fratele cel mic Idale.
Cu soţia mea au mai fost deportate mama şi o soră a ei mai mică. Soacra ei a murit acolo de boale şi subnutriţie.
La fel şi soacra fratelui Schmiel.
Deci din 25 de persoane au rămas în viaţă numai 7 persoane, care şi din aceştia fiecare a trecut prin boli, foame şi alte privaţiuni.
*
*  *

Despre războiul civil din Spania.
           
În acest război din Rădăuţi au plecat 3 voluntari cu numele de Goth, Meier şi Vasile, toţi membri ai UTC din Rădăuţi. Doi din ei s-au întors, iar al treilea a fost dat dispărut. Primii doi au fost intelectuali, iar al treilea, Vasile, era cioplitor în pietre funerare.

*
*    *
Refugiul din 1939.
           
Populaţia din Polonia – cei care s-au refugiat în războiul dus de armatele lui Hitler – au trecut şi frontierele din Bucovina, trecând şi în oraşul Rădăuţi în număr de câteva sute.
            La noi în oraş sau oprit mulţi din aceşti refugiaţi, şi la mine în atelier am primit pentru două nopţi de dormit câţiva, 10-12 care au plecat de aici.
O parte din aceşti refugiaţi din Polonia au fost cazaţi un timp în lagărul Târgu-Jiu, unde, până atunci, în 1939, fuseseră internaţi deţinuţi politici români.

*
*   *
Rebeliunea în oraşul Rădăuţi
            În zilele acelea am trăit atât eu cât şi soţia mea în cea mai mare încordare ştiind în ce pericol ne aflăm, când au venit din câteva sate de lângă Rădăuţi: Vicovu de Jos şi de Sus, Straja, Volovăţ, Horodnic, înarmaţi cu ciomege şi altele, am tras rulourile şi am închis atelierul pe care îl aveam atunci pe str. Ştefan cel Mare nr. 25 – azi spitalul de neurologie – aşteptând ce va să fie. Au fost arestaţi 5 bărbaţi, un bijutier ceasornicar, al doilea, Schaffer, al treilea, Hirsch, iar în oraş unul, Tonenbaum şi altul, Herşcovici; primul avea un magazin de stofă iar al doilea o cârciumă mare.
            Toţi aceştia au fost duşi de legionari la poliţie, unde primii doi după câteva ore au venit acasă, batjocoriţi, fără haine şi căciuli iar ceilalţi doi au fost omorâţi în bătaie . Unul din ei a fost omorât cu un ciomag mare. Au fost predate famililor lor a doua zi  cadavrele lor. În ziua rebeliunii un alt bărbat a fost molestat în strada Ştefan cel Mare; el era procurist la o bancă de credit, se numea Hener.

*
*   *

                                   Date biografice din viaţa mea.

Şcoala
            M-am născut în anul 1909 martie, în oraşul Rădăuţi, str. Norocului 20, din mamă casnică, tata, muncitor salahor la o fabrică de cherestea în Rădăuţi până aceasta a fost distrusă de un incendiu. După aceea a trecut la o sifonărie unde a umplut sticle cu sifon, şi la o explozie el a fost lovit de o aşchie de sticlă la un ochi care în urma acestei explozii a fost nevoie să fie extirpat şi aşa a rămas cu un singur ochi.
            Tata era un om credincios şi religios, ne-a înscris la cheder - şcoala evreiască -  la vârsta de 5-6 ani (pe băieţi, unde învăţam din cărţile de citit şi traduceri şi la vârsta de 8-9 ani din biblii şi altele). La 9 ani am fost înscris la şcoala primară anul şcolar 1918/1919. Fiind sărac de acasă nu prea am avut rechizite şcolare, decât un caiet confecţionat de mama şi la şcoală în cartea de citire m-am uitat la un şcolar care avea aşa ceva. Primul caiet mi-a dăruit o învăţătoare a mea, de care îmi aduc aminte şi numele ei şi  nu l-am uitat. Era de naţionalitate germană, Gertrude Nahrgang. În clasa a doua părinţii mi-au cumpărat o carte de citire, adevărat nouă, dar o carte de aritmetică tot n-am avut, ajutându-mă cu cele ale colegilor mei de la şcoală. În schimb în clasele 3-4 am avut toate cărţile cele necesare în anii acei 1921-1922, carte de citire, matematică şi ştiinţe naturale, cred şi o mică carte de geografie.
Atât la cheder, cât şi la şcoala primară, eram un elev sârguincios, având note bune şi foarte bune. Cele 4 clase primare le-am trecut cu bine şi am primit certificatul de absolvire  de 6 clase, luând în considerare menţionarea că am fost elev bun. Învăţătorul meu din clasa a 4-a  B - Massir - mi-a propus să continui şcoala, dar părinţii mei n-au putut să-şi permită acest lucru că era legat atunci cu diferite cheltuieli.

Ucenic
Aşa că s-a hotărât - şi eu eram de acord – să intru ca ucenic la o meserie de croitorie de dame şi aşa am intrat la primul meu maistru de croitorie, Adolf Wining, care ţinea atelierul împreună cu cumnatul lui, Ule Ranehbach, în str. Ştefan cel Mare, pe atunci Kirehengasse. În acest atelier au lucrat ca lucrători şi lucrătoare 5-6 oameni. În acest atelier am lucrat numai 4 luni neputând suporta şicanele maistrului Wining, care era un om destul de nervos. La o ceartă cu el, am plecat şi nu m-am dus la lucru, am stat acasă câteva zile după care m-am angajat cu contract de ucenicie pe timp de 3 ani la un maistru Soldinger Iţic (Ringplatz), un om religios şi credincios care era şi epitrop la o sinagogă din Rădăuţi din str. Voitinel, acum str. Putnei. Acest maistru lucra cu două fete ale sale din cele cinci pe care le avea. Două fete au lucrat tot croitorie de dame, la un alt patron, tot din Rădăuţi, Piaţa Republicii (fost Rigplatz), iar soţia maistrului era croitoreasă de lenjerie şi avea o maşină de cusut Singer mică cu care îşi cosea comenzile ei. Avea şi o ajutoare la lenjerie (practicantă). Atât maistrul, soţia sa, cât şi fetele ţineau la mine, ajutându-mă să-mi însuşesc meseria, şi cunoscând situaţia mea de acasă, mi-au dat de nenumărate ori mâncare la prânz cât şi seara. La început când am intrat la acest meşter, m-a plătit cu 50 de lei pe lună şi treptat, treptat, mi-a mărit – singur – leafa, până la 2 ani la 200 de lei pe lună. Dar totuşi am plecat şi de aici când mi-a refuzat la cererea mea mărirea lefei.

Am intrat în activitatea politică
 În anul 1922 am fost atras la tineretul social-democrat de către un băiat din strada noastră care era tot croitor cu numele de Iosel Kronefield. El mă invitase la o adunare de agitaţie – cum se obişnuia atunci pe la tineretul social democrat – unde vorbea un muncitor cu numele de Hartman Antskel. Într-adevăr, mi-a plăcut cum  şi ce a vorbit şi chiar atunci am făcut o cerere tip pentru a fi primit ca membru la tineretul social-democrat din oraşul Rădăuţi. Sediul Partidului Social Democrat era atunci în strada Putnei, fostă str. Voitinelului şi Tineretul Social Democrat era o secţie a P.S.D. Acest sediu era închiriat şi era compus din 3 camere mari şi un hol. În aceste camere se ţineau adunări, şedinţe şi serbări şi ceaiuri cu dans.
După 8 zile am fost primit în baza cererii mele ca membru al tineretului P.S.D. Era  la sfârşitul anului 1922, cam la vârsta de 14-15 ani. Am început să frecventez foarte mult sediul tineretului şi mi-am făcut mulţi prieteni şi pritene dintre cei care tot veneau aici. Discutam diferite probleme care ne preocupau şi  la cele pe care nu le înţelegeam ceream lămuriri de la membri cei vechi ai partidului care bineînţeles ne lămureau la întrebările noastre.
M-am înscris la biblioteca partidului de unde mi s-a recomandat de către bibliotecar cărţi pe care le citeam. Bibliotecarul care era un om cu şcoală mai multă, la înapoierea cărţilor discuta cu mine despre cartea citită de mine. În primii 2-3 ani citeam cărţi de literatură în limba idiş, limba mea maternă, scriitori clasici ca: Şulem Aleichem, Mendale Moicher Sfurăm, Salom Asch, Avrum Reizen, I.L. Peritz şi o carte de un luptător socialist care descrie viaţa lui din timpul ţarismului cu numele de Vladimir Medesu de Maris, Rosenfel şi alţii. Mai târziu în anii 1926-1929, în urma recomandărilor din partea bibliotecarului şi a unor P.S.D-işti mai vechi ca: Hartman, Klinger Phobus am început să citesc cărţi despre socialism dintre care primul programul din Ehrfurd, carte care dezbătea programul Partidului Social Democrat, Robert Owen, Saint Simon, ca să mă opresc la studierea de cărţi de socialism ştiinţific de Karl Kautsky, Karl Marx, Friedrich Engels, „Femeia şi socialismul” de August Bebel şi de Klara Zetkin, Karl Liebknecht, Rosa Luxemburg. Toate aceste cărţi le-am citit în limba germană. Ştiam limba germană că am făcut cele 4 clase primare aproape numai în această limbă. Limba română s-a predat atunci câteva ore pe săptămână. Am studiat mult aceste cărţi sus arătate, fiind din ce în ce mai entuziasmat şi convins că socialismul este viitorul clasei muncitoare şi a ţărănimii muncitoare. Pot să spun că în anii aceia 1926-1929 am devenit un propagandist al ideologiei socialiste, devenind popular în cadrul tineretului P.S.D. În anul 1925 am fost ales – la o adunare organizatorică asistat de preşedintele partidului dr. Drimca Mendel – în comitetul local, primind funcţia de casier al tineretului P.S.D.-ist. De aici înainte am început iau parte direct la treburile care înteresau pe membrii organizaţiei de tineret în ceea ce priveşte educaţia socialistă, fiind destul de bine pregătit din punct de vedere ideologic. Plus de asta m-am bucurat deja pe atunci de o oarecare popularitate în sediu şi în oraş în rândul tineretului.

Am fost angajat ca şi calfă, ajutor, la un meşter, la un atelier tot de croitorie de dame la un numit Heitner Leizer din Knabeuschilgane, unde am fost plătit cu o sută de lei pe săptămână (în anul 1924). Şi aici au lucrat doi lucrători şi o lucrătoare. În special acea lucrătoare care a lucrat în Bucureşti s-a ocupat foarte mult cu specializarea mea în această meserie. O chema Pepi, o femeie foarte bună la inimă, cât am lucrat în acel atelier sub observaţia ei. A mai lucrat aici un frate al maistrului care într-o zi dimineaţa când a venit la lucru m-a certat şi mi-a dat o palmă, după ce l-am contrazis, ceea ce n-am putut suporta şi am plecat şi de aici după aproape un an de zile. Pe atunci aveam 150 salariu pe săptămână în 1925 toamna. Fiind deja calificat am mai lucrat la un patron care m-a plătit mai bine decât la acela de unde am plecat, dar şi de aici am plecat după 4 luni, că în acest atelier căci nu se făcea lucru de calitate, ceea ce îmi displăcea. M-am angajat ca practicant la o croitorie bărbătească şi de uniforme militare unde am lucrat până la sfârştul verii anului 1927 însuşindu-mi şi meseria aceasta, ca în ultimele luni să fiu bine plătit de acel meşter, Maier Wolf Guttman, din str. Putnei (fosta Voitinelstrasse).

Muncitor calificat
 În anul 1927 toamna, fratele meu care a lucrat la Seletin m-a îndemnat să vin şi eu să lucrez acolo la o croitorie bărbătească, unde voi câştiga şi mai bine (cu gazdă). I-am urmat sfatul, şi chiar avea dreptate, m-am îmbrăcat bine şi mi-am făcut multă lenjerie şi am putut da la părinţi un ajutor mai mare decât până atunci, făcând mamei diferite cadouri în îmbrăcăminte: un fular, rochiţe, ghete, pantofi şi alte lucruri deosebit de frumoase pe vremea aceea.
            În Seletin am lucrat cu încă trei băieţi, unul din Cernăuţi şi unul din oraşul Siret. Primul - Water Iosef, al doilea -  Baran Idel şi al treilea, tot din Cernăuţi (pare-se), Goldstein?
În timpul cât am lucrat la Seletin am avut o prietenie strânsă cu mulţi muncitori meseriaşi care au lucrat acolo, veniţi din oraşele Cernăuţi, Rădăuţi, Siret, să lucreze la diferite meserii ca: croitori, cizmari, frizeri şi tâmplari. Am făcut  cunoştinţă cu câţiva oameni cunoscuţi cu vederile lor progresiste ca: dr. medic Klaper, avocat Tröhlich şi dr. Gaster. Mai târziu, după  23 august 1944 îi găsesc în oraşul Rădăuţi ca membri ai PMR pe fraţii Fuchs, Sefeovici, croitori şi prim tâmplari.
În anul 1928 vine un muncitor croitor din Polonia, tot din mişcarea tineretului social-democrat cu nume de Süssman. Mama lui a fost originară din Seletin. Muncitori meseriaşi care au lucrat în Seletin, au lucrat atunci câte 12-14 ore pe zi şi au început să revendice reducerea acestor norme de muncă la 10-12 ore ceea ce au obţinut după diferite acţiuni mici făcute de ei prin refuzul de a lucra program prelungit  în unele ateliere de muncă, sau chiar prin plecarea lor în oraşele de un au venit aici. În anul 1928 am reuşit să nu lucrăm în ziua de 1 mai. Ne adunam în centrul Seletinului neorganizaţi purtând discuţii despre această zi de sărbătoare a clasei muncitoare.
În anul 1928 cei doi din Cernăuţi au cerut mărirea salariului, ceea ce maistrul şi fiul lui care conducea atelierul le-a refuzat categoric. Atunci aceşti doi lucrători au hotărât să plece acasă la Cernăuţi, şi eu m-am solidarizat cu ei, că atuncea eram membru la tineretul social-democrat şi am părăsit şi eu pe aceşti patroni la care pot să spun că am avut o situaţie foarte bună din orice punct de vedere, casă, masă, spălatul rufelor şi salariu foarte bun, cam 800 de lei în anul acela, asta însemnând mulţi bani pentru meseria de croitor.
            Venind iarăşi acasă n-am găsit de lucru. Mai bine zis patronii de aici nu s-au grăbit să mă primească la lucru din cauza convingerilor mele socialiste pe care ei le cunoşteau.

Vicepreşedinte P.S.D. pe Rădăuţi

În anul 1928, după venirea mea din Seletin, am fost ales ca vicepreşedinte al tineretului social-democrat din Rădăuţi şi am plecat, în grup de 15 băieţi şi fete la o colonie de vară în localitatea Bănila pe Siret, azi în U.R.S.S. pe timp de 15 zile. Acolo au venit doi băieţi din partea tineretului P.S.D. Cernăuţi, cu nume de Zimet şi Rubinger, care au făcut cunoştinţă cu noi, 2 băieţi din Rădăuţi, unul - Kupferschmidt Simon şi cu mine. După câteva zile de împrietenire cu noi ne-am propus să studiem sistematic teoriile marxsiste, lucru cu care eram de acord, convingându-ne că acest sistem ne va permite să înţelegem mai bine scrierile lui K. Marx. La plecarea din această colonie am primit înstrucţiuni din partea celor doi sus arătaţi ca să formăm asemenea grupuri de câte trei cu care să continuăm aceste studii sistematice de marxism în oraşul noastru Rădăuţi. Totodată ni se atrăgea atenţia că nu trebuie să ştie nimeni de aceste grupe şi nici de studiile noastre. În cursul anilor 1928-1929 noi am cuprins aproape 70-80 % din tinerii şi tinerele în aceste formaţii de grupe ale tineretului P.S.D. din Rădăuţi.

Negăsind de lucru, am plecat în căutare de lucru în afară de graniţele Rădăuţilor.
Am lucrat 2-3 luni la Siret, 4-5 luni în oraşul Vatra-Dornei-Băi, după care am revenit acasă la sfârşitul anului 1928, unde am rămas în oraşul Rădăuţi şi am început să lucrez acasă pe cont propriu croitorie, primind de la diferiţi oameni şi prieteni ai mei din copilărie numeroase comenzi. O maşină de cusut mi-am cumpărat de ocazie pentru suma de 3000 de lei. Am lucrat aşa acasă la mama, dar începând din toamna anului 1928 până în toamna anului 1929 am lucrat la un patron care m-a primit să lucrez la el – cu condiţia să nu fac agitaţie în atelier între muncitori. Dar totuşi, la un conflict de muncă în acest atelier unde am fost eu acuzat ca instigator, patronul mi-a dat un preaviz de 14 zile pe care nu l-am făcut şi am plecat din acest atelier.

            În anul 1929 am fost chemaţi 2 din Rădăuţi, subsemnatul şi Kupferschmidt pentru a face cunoştinţă cu un tovarăş din Cernăuţi. – invitaţia a fost făcută de tov. Haber-Invanier – Schor care era inginer şi avea titlul de doctor în filosofie. Acesta era omul care conducea în Cernăuţi aceste cercuri de studii marxiste la fel şi sora sa care era profesoară la universitatea din Cernăuţi. Am rămas pentru un curs de aceste studii 2 săptămâni, venind acasă şi continuându-mi munca după instrucţiunile date de acest inginer. Acest inginer cu sora sa erau originari din oraşul Sadagura de lângă Cernăuţi azi U.R.S.S.
După cele două săptămâni la Cernăuţi mi s-au dat indicaţii ca să-mi închiriez o locuinţă secretă unde au venit tovarăşi tineri de la regionala Cernăuţi, pentru ca noi să continuăm pregătirile noastre marxsist-leniniste de cei doi, unul cu numele de Rubingen, care era un intelectual iar al doilea -   un muncitor tâmplar. Primul a lucrat la radiodifuziune, la emisiunea pentru minorităţile conlocuitoare.

În iarna 1929-1930 am plecat din Rădăuţi la Cernăuţi să caut de lucru, ceea ce am găsit şi am lucrat la început la o croitorie bărbătească ca specialist de pantaloni timp de o lună, ca după aceea să mă angajez la un patron de croitorie de dame unde am lucrat până la rechemarea mea de către grupurile noastre – la Rădăuţi în vara 1929. Doi dintre aceşti tovarăşi au venit la mine în acest scop, adică pentru o mai bună organzare a acestor grupuri UTC din oraş şi în două sau trei sate plus Seletin. Era în 1929  când se punea problema de dezvoltat munca politică în acest timp.
           
În urma unei pregătiri a mea am ţinut o conferinţă în faţa Tineretului Social-Democrat în oraşul Siret în vara 1929 cu o participare de 70-80 de tineri.
            În această sală cu ocazia unei manifestaţii s-au infiltrat câţiva legionari şi cuzişti care au provocat o încăierare care s-a soldat cu doi răniţi grav şi cinci răniţi mai uşor, manifestaţie care care era culturală nu s-a mai ţinut. Răniţii au fost băieţii noştrii de la autoapărare, Hendel, Furnier, Ţugui, Braier, Plosceac, Sandu şi alţii. Primii doi erau cei mai grav răniţi.
            O altă încăierare a avut loc cu ocazia zilei antirăzboinică - 1 august - la sediul PSD în str. Caragiale pe atunci Krubelgasse, între noi, comunişti,i şi social-democraţi. După ce a vorbit un tânăr de la PSD, unii din noi au cerut cuvântul, în timpul când au fost mereu întrerupţi în urma cărei acţiuni  s-a iscat acea încăierare care s-a soldat cu răniţi din ambele părţi. Atunci un simpatizant al nostru cu nume de Velnicer Gr., un bărbat foarte voinic a luat apărarea foarte eficace lovind în dreapta şi stânga pe cei care au făcut această provocare.
            Într-adevăr în luna noiembrie 1929 am avut o percheziţie acasă la mine (la mama) în prezenţa şefului siguranţei dr. Cudla şi comisarul Mironescu. La plecarea lor după percheziţie mi-a spus ca să am grijă să-mi văd de lucru căci m-au găsit acasă lucrând.

Secretar U.T.C pe Rădăuţi

Tot în toamna aceluiaşi an, 1929 sunt numit secretar al Uniunii Tineretului Comunist din oraşul Rădăuţi, fiind schimbat întreg comitetul care a fost înaintea noastră. Acastă schimbare s-a făcut de către delegatul regionalei, un tovarăş Terleţki (sau Susureac), ultimul a lucrat la ziarul Vornvarte, ziar în limba germană, organ al P.S. Democrat.
            Comitetul a fost compus din următorii membri: Stenţler, Soischer, Kupferschmidt, Georgescu şi Dascăl.
După numirea mea ca secretar am primit arhiva de la cei din fostul comitet într-un loc bine camunflat. De fiecare dată când a venit un delegat de la regionala din Cernăuţi aducea material conspirativ pe care îl prelucram în comitet şi în celule. Din cei care au venit ca delegaţi din Cernăuţi erau: Haber-Invanier, Susureac, Terleţki. Terleţki a ţinut o adunare secretă în str. Tirului unde au luat parte 30-35 de oameni,  Haber-Invanier a ţinut o altă întrunire în luncă, lângă cimitirul evreiesc, unde au luat parte 80-90 de oameni. La aceste adunări s-a vorbit despre situaţia politică internaţională. De fiecare dată când venea un delegat, aducea materiale conspirative, circulare ale Comitetului Central şi ale Rgionalei care erau ascunse într-un loc secret în pământ ştiut numai de mine.
            Iar noi, comitetul local, am hotărât să scriem un ziar de mână cu litere de tipar pe care l-am intitulat „Der rote stern”, „Steaua roşie”. Acest ziar l-am scris în limba germană în 25-30 de exemplare cu câte 3 copii. Acest ziar a fost difuzat în fabrica de bere, fabrica de case şi şape, fabrica de baterii electrice. Criptam şi câteva ateliere din oraş. Ascest ziar a avut două apariţii până la arestarea noastră, a comitetului. Ziarul a fost scris acasă la mine. Toată arhiva care a fost într-un loc secret, a fost predată de mama mea – după un vorbitor pe care l-am avut cu mama mea – tovarăşului Wimisch Lev,i cu indicaţiile cum şi unde era acest loc secret. De menţionat că atunci când Siguranţa a făcut acasă o percheziţie minuţioasă au căutat 4 poliţişti şi nu au găsit nici un material compromiţător şi nici nu au găsit arhiva secretă. Aceasta era după câteva zile de la arestarea mea. Deci  ceea ce a vrut să afle siguranţa, adică cine este secretar şi unde este materialul subversiv-clandestin nu au aflat şi nu au descoperit. Ziarul a fost scris de Matias Maicr-Kupferschmitd, Dascăl Nandi şi de Soicher Osias.
Pe parcursul anilor 1929-1930 nai cei organizaţi în aceste formaţii am început să acţionăm împotriva unor acţiuni politice ale conducătorilor P.S.D.-işti din Rădăuţi. La alegerile de deputaţi în parlament sau la alegeri de consilieri la primărie. Ca de exemplu când ei au vrut să se carteleze cu naţional-ţărănişti pentru a se asigura cu mandate şi parlament sau cu mandate de consilier la primărie. Conducătorii din P.S.D. au urmărit activitatea nostră şi au început să ne bănuiască de activitate opoziţionistă în sânul mişcării social-democrate din partid.
Tot în anul 1929 s-a hotărât de la conducerea tineretului social democrat din Cernăuţi o întâlnire a delegaţiilor din toată Bucovina unde există organizaţii de tineret de a se întâlni la o adunare în oraşul Siret. Din partea organizaţiei din Rădăuţi am plecat 4 băieţi, Kupferschmidt, Dascăl, Erdman şi eu, cu numele meu de atunci, Soicher. Cu câteva zile înainte de această întâlnire a venit la Rădăuţi la noi un delegat din Cernăuţi dându-ne instrucţiuni ce propuneri să facem la aceste întâlniri ale tineretului la Siret. Din Cernăuţi a venit o delegaţie compusă din 15 tineri ai tineretului social-democrat în frunte cu un tânăr de 20-21 de ani cu nume de Singer. Erau şi cei care au fost cu noi la Bănila şi încă un tovarăş, Haber-Invanier. Punctul la ordinea de zi la acestă întâlnire era: Rolul tineretului social-democrat în rândurile tineretului muncitoresc. În dezbaterile care au durat 4-5 ore s-au făcut diferite propuneri pentru îmbunătăţirea muncii de agitaţie şi propagandă şi o propunere a delegaţiei din Cernăuţi, formulată de sus-numitul Singer şi de delegaţia din Rădăuţi care am susţinut propunerea cernăuţenilor. Propunerea noastră a fost votată aproape de majoritatea celor prezenţi. Vreau să menţionez că la această întâlnire au luat parte o mare parte de tineri membri cu carnete de cotizaţie care au avut dreptul de vot la această întâlnire.
Această întâlnire s-a ţinut într-o sală care se chema pe atunci sala de bere, beil azi. Această sală avea o capacitate de  peste o sută de persoane şi era ocupată până la refuz. După ce s-a dezbătut şi luat hotărârile în legătură cu ordinea de zi, la această întâlnire dintre care propunerea noastră era: ca Tineretul Social-Democrat, care era o secţie a P.S.D.-ului, să fie liber în conducerea sa şi independent. Acest lucru depindea însă de conducerea superioară de partid pentru Bucovina din oraşul Cernăuţi. Delegaţii au plecat toţi acasă cu convingerea că au reuşit să hotărască ceva bun în favoarea tineretului Social-democrat. Dar conducerea superioară din Cernăuţi în frunte cu dr. Pistiner, Kissman, Roznovan şi ceilalţi din conducere au anulat această hotărâre a noastră pe care au numi-o  o hotărâre contra programului Partidului Social Democrat. Au luat şi măsuri organizatorice pentru liniştirea elanului nostru, „care e bine cum a spus Pistiner”  care avenit pentru liniştirea acestuia, afară de acesta a trimis şi un membru, un bun social-democrat din Cernăuţi pentrua continua potolirea noastră. După 23 august, când s-a hotărât de către cele două comitete centrale unirea Partidului Cominist şi a Partidului Social-Democrat acest social-democrat pe care îl chema Dancknes Isack – a refuzat să plece delegat la votare.

În urma şi a altor acţiuni de mai mică importanţă am fost exclus din tineretul P.S.D. din Rădăuţi al cărui sediu era acum în str. Caragiale, de către comitetul P.S.D. cu doi delegaţi din conducerea din Cernăuţi, avocat Friedman şi Kissman, tot avocat. Această excludere a noastră de 10 băieţi ai tineretului din Rădăuţi s-a făcut în toamna anului 1930. Această excludere era hotărâtă înainte de a fi luată într-o sâmbătă la o şedinţă specială la care au venit cei doi delegaţi. Dovada că noi când am fost vinerea premergătoare acelei sâmbete în sediu a venit acel bun social-democrat şi ne-a cerut să părăsim sediul, iar la refuzul nostru să se işte o încăierare foarte serioasă între noi tinerii şi ceilalţi membri din conducere în frunte cu Soicher Osias şi Dankner Isack şi un palton rupt al lui Soicher. Toţi tinerii care s-au aflat în seara aceea în sediu s-au solidarizat cu noi şi au plecat demonstrativ cu noi cei vizaţi. Trei zile mai tâziu a apărut un afiş dactilografiat pe uşa interioară în sediu: Motivul excluderii noastre în care suntem consideraţi că suntem împotriva programului Partidului Social-Democrat. Era firesc că Siguranţa a aflat despre această excludere a noastră. Pe afişul acela ne-au înşirat pe toţi 10 cu numele şi prenumele.

Exclus fiind şi negăsind pe altcineva mai activ în locul meu, doar după câteva săptămâni, tot în toamna anului 1930 a adus tovarăşul Haber-Invanier prima dată materiale, broşuri, ziare şi instrucţiuni cu care am fost însărcinat să le duc la Seletin la acel Süsman pe care l-am cunoscut. Am pus toate aceste materiale într-un rucsac şi am plecat cu un tren către seară, predând acele materiale şi instrucţiunile verbale şi în aceeaşi noapte am plecat înapoi la Rădăuţi, ca nu cumva să fiu văzut acolo cu toate că m-am deghizat ca să nu fiu recunoscut de cei care mă cunoşteau în Seletin.
Tot în toamna 1930, luna noiembrie tov. Haber-Invanier aduce la mine acasă manifeste care trebuiau lipite şi împrăştiate în oraş. Această acţiune a fost îndeplinită cu succes, nimeni din membrii care au mers noaptea pe teren nu a fost surprins de organele d epoliţie, datorită bunei organizări a acestei acţiuni destul de grea.

 În anul 1931 (2-3 mai) din nou a venit tovarăşul Haber - Invanier care a adus de astădată 1200 de manifeste, care au trebuit să fie lipite în periferia oraşului şi în drumuri (şosele) pe stâlpi în apropierea satelor. Cu toate că acestă acţiune a fost pregătită cu fiecare amănunt şi conform cu indicaţiile precise, doi din băieţii care au avut de îndeplinit o parte din această acţiune, au făcut fiecare o greşală fundamentală şi acţiunea acesta a fost descoperită. Unul din băieţi, cu numele de Hertig Levi, a lipit un manifest pe un stâlp lângă uliţa unde a locuit el, nu la periferie şi mai devreme decât avea indicaţie. În loc de ora 22, el a lipit manifestul la ora 20, iar al doilea grup – că au fost câte doi băieţi care au avut sarcina să lipească aceste manifeste, în str. Cărămidăriei, tot la ora 22 . Au făcut acest lucru la ora 20.30 şi a doua greşală a lor fost că în timp ce lipeau  manifestul – cu pioneze – a început să latre dintr-o curte un câine, căci pe  gardul acelei curţi au vrut ei să pună afişul. Unul din ei a fugit şi al doilea a pus totuşi acel manifeat. La lătratul câinelui au venit afară tatăl şi fiul din acea casă şi l-au prins pe băiatul acela care era şi puţin şchiop. Nici n-a reuşit să fugă (sau nu a vrut). Pe primul îl chema Braier Mordea şi pe al doilea Georgescu Ştefan. Ceilalţi care au avut această misiune n-au fost descoperiţi. Ei şi-au îndeplinit misiunea după indicaţiile primite.

Cercetări la poliţia Rădăuţi

Numitul Georgescu a fost dus, de cei care l-au prins, la poliţie. Iar numitul Braier a înţeles să înştiinţeze pe fostul secretar – care era secretar înaintea mea – de întâmplarea lui Georgescu. S-a dus apoi acasă şi s-a culcat fără nici o grijă, ca la 3-4 noaptea să fie arestat şi el, un frate al meu cu nume de Schmiel, Şmil care semăna cu Şike, a fost şi el arestat pe la 4-5 şi eu la ora 6.
            Primii doi după o bătaie pe care au luat-o la poliţie, au spus de la cine au manifestele pe care le-au lipit. Fratele meu a fost imediat eliberat, după o oră sau două, fiind identificat că el e Şmil şi nu Şike Soicher şi aşa s-a produs arestarea mea în dimineaţa zilei de 5 ianuarie 1931, ziua Iordanului roşu cum au numit-o cei din Siguranţa din Rădăuţi, deoarece periferiile oraşului şi câteva drumuri care duceau spre sate ca: Marginea, Frătăuţi şi Horodnic erau şi ele afişate cu manifeste lipite atunci de cele cinci grupuri care aveau această misiune.
La arestarea noastră a fost arestat şi fostul secretar al comitetului local Brunstein Sulim care era cunoscut de Siguranţa din Rădăuţi şi prin faptul că în câteva acţiuni politice, alegeri la primărie a consilierilor şi la una din alegeri de deputaţi PSD-işti au vrut să se carteleze cu PNŢ-işti. El s-a opus făcând opoziţie şi prelucrând cu mulţi aceste probleme şi ca rezultat că au fost nevoiţi să renunţe la această cartelare şi au candidat singuri pe liste dar n-au întrunit voturile necesare nici la una şi nici la a doua.
            Întâmplare a fost când a fost adus la Siguranţă şi când comandantul care l-a adus i-a aplicat o palmă, el a strigat şi a spus, nu mă bateţi că voiu spune tot. Şi eu cred că a spus, că după el s-au mai făcut multe arestări ca: Bauhen, Becher, Hendel Cibi şi Uvan Henkel, Ploşceac Nicu.
Eu am fost anchetat tot de un comisar şi am auzit aceste cuvinte. El a fost condamnat la 6 luni şi dupăm ce a executat această pedeapsă el a plecat la Bucureşti unde a rămas tot timpul cât a mai trăit.
La procesul nostru când procurorul a citit actul de acuzare, a făcut câteva caracterizări la adresa inculpaţilor acuzând pe unii care chiar au fost condamnaţi, printre care era şi Georgescu Ştefan – care a fost prins – cu manifeste. Acesta a  spus că el nu este vinovat, ci Sricher, recte Stenţler care l-a atras la această propagandă comunistă. El a fost un băiat bun, educaţia având de la tată lui care este plutonier major (sau care a fost şi era în pensie). Cu asemenea tovarăşi organizaţia noastră a fost dată în vileag în întregime. Dar noi am comis şi alte greşeli care ne-au costat aproape libertatea noastră.
Din aceste manifeste noi am trimis două din ele, unul la şeful siguranţei şi unul la secretarul Siguranţei cu nume de Clipa Arcadie.
O hotărâre stângistă desigur cu toate că adrese au fost scrise cu mâna stângă a unuia dintre noi din comitetul local al PCR. La cercetarea la adresa noastră aceştia au pus pe câţiva dintre noi cei arestaţi să scriem anumite fraze şi nume. Plus că aceste manifeste au fost lipite şi împrăştiate în curţile oamenilor, noi am arătat prin aceasta că existam în Rădăuţi ceea ce ştiau şi în urmă cu doi ani prin arestarea unor comunişti şi a doua arestare a multor tineri de la clubul sportiv Rapid. Siguranţa ştia că existăm, dar era foarte turbată pe motivul că n-a reuşit să descopere organizaţia noastră şi s-au mai împrăştiat odată manifeste cu ocazia zilei antirăzboiului în luna august şi a făcut arestări de cei cunoscuţi şi compromişi. Până la urmă am căzut cu toţii.
Cum s-au făcut arestările?
            S-au făcut la 34 de arestări din care 19 au rămas reţinuţi pentru ca să fie judecaţi. Judecarea noastră s-a făcut în 18 martie 1931 de către Tribunalul din Rădăuţi, la baza legii Mârzescu, lege contra mişcării clandestine comuniste.
            Cum decurs cercetările la poliţie? Majoritatea din cei arestaţi au fost bătuţi, unii mai puţin şi alţii mai mult. Cel mai bestial au fost bătuţi şi chinuiţi ore şi zile în şir cei care nu deconspirau acţiunea noastră, fiind bătuţi pe mâini, picioare, pe corpul gol cu o vână de bou  şi au fost bătuţi până la leşin. Cei pe care Siguranţa i-a avut în evidenţa lor, în special, cei care n-au vrut să spună ce le-a cerut Siguranţa-Poliţia, sau, în special, nu confirmau după confruntările pe care nu au vrut să le recunoască. Această situaţie a durat până vinerea, când era zi de târg în Rădăuţi şi au reuşit cei de afară, tovarăşii şi părinţii, să mobilizeze vreo 200 de ţărani şi muncitori din oraş care au demonstrat în faţa clădirii unde era Siguranţa, cu strigăte: nu bateţi, nu omorâţi pe cei arestaţi. Şi într-adevăr elanul bătăilor a mai slăbit, dar nu de tot şi nici pentru toţi. Prin intervenţia scrisă din partea părinţilor a venit un inspector de la Siguranţa din Bucureşti să vadă dacă este adevărat ce i s-a scris. Noi, cei care am fost chinuiţi aşa cum am arătat mai sus, în momentul când inspectorul m-a chemat pentru a vedea, noi am fost pregătiţi şi i-am arătat cât s-a putut corpurile, mâinile şi feţele noastre la fel şi cele două fete care au fost arestate împreună cu noi. Într-adevăr bătăile au încetat şi cercetările s-au oprit şi 19 din cei arestaţi au fost predaţi tribunalului şi ceilalţi au fost puşi în libertate. Din cei arestaţi, majoritatea erau muncitori, croitori, perieri, cizmari, frizeri, şi doi vânzători.

            Am fost oferiţi judecăţii după opt zile de la arestarea noastră şi confirmarea pentru înstrucţiuni de judecare a noastră a fost făcută de procurorul Grecu, de la Judecătoria din Rădăuţi.
            La judecătorul de instrucţie de la tribunal, de origine german, cu numele de Paul, noi cei patru care am fost cei mai chinuiţi de poliţie-siguranţă n-am vrut să recunoaştem declaraţiile pe care le-au stors de la noi prin bătăi. Atunci eu i-am arătat şi lui corpul meu, la care el mi-a spus că asta nu este nimic, că mai trebuia să fim spânzuraţi. La aceste spuse ale lui, am refuzat orice declaraţie, ceea ce au făcut şi ceilalţi 3 băieţi. Dar nu ne-a iertat această atitudine faţă de el ca judecător de instrucţie şi ne-a trimis pentru noi cercetări la Inspectoratul poliţiei-siguranţei la Cernăuţi unde am stat la noi cercetări zece zile în arestul inspectoratului după care am fost readuşi la închisoarea din Rădăuţi, pe ziua de 24 ianuarie.

            În arestul poliţiei din Rădăuţi am stat despărţiţi în 5 celule, câte 2-3-4 băieţi şi fete, dar totuşi am reuşit să ne pregătim pentru procesul care avea să fie pe 18 martie. De astă dată au venit instrucţiuni din comitetul central ca procesul nostru să fie un proces politic de acuzare a regimului şi sistemului capitalist – nu ca cele două procese care au mai fost în anul 1928 în legătură cu clubul sportiv Rapid din oraşul Rădăuţi, când cei acuzaţi au luat o poziţie de apărare în special la primul proces. La cel de al doilea proces, din cei doi arestaţi s-au dat tot două condamnări. Într-adevăr, noi ne-am pregătit temeinic în vederea acestui proces, stabilind  ce va vorbi fiecare din noi la dezbaterea procesului şi din problemele principale era mişcarea comunistă, rolul sindicatelor unitare şi rolul tineretului comunist.

Procesul de la Judecătoria Rădăuţi
           
La acest proces a fost trimis pentru apărarea noastră avocatul Zisu (Petru) şi părinţii noştri au luat pe cunoscutul avocat Teleagă din Rădăuţi. Procesul s-a deschis – început pe 9 dimineaţa, acuzându-mă pe mine, şi spunând că prietenii mei m-au  învinuit pe mine, că eu aş fi furat cărţile de la bibliotecă P.S.D. Eu le-am spus tuturor la proces: poate veţi găsi aceste cărţi la cei care v-au trimis la mine. Adevărul era că aceste cărţi de ideologie de stânga le-am cumpărat de la Cernăuţi în anul 1929, de la librăria Velei. Nu le-am sustras de la bibliotecă, ci le-am ascuns bine să nu fie descoperite de poliţie  şi a durat până la 9 seara procesul, fără vreun rezultat precis. Părinţii, muncitorii şi un grup de ţărani care au venit să asiste la proces, nu au primit acces în sală de la poliţia care a fost postată la uşile tribunalului.
            La proces au venit câţiva reporteri de ziare: Dimineaţa, Universul, Curentul, Vornvortz. Ca sala de şedinţă să fie cu asistenţă, s-a dat drumul la un grup de 35-40 de cuzişti, în frunte cu conducătorul lor, Robu, din Rădăuţi, care erau aproape toţi cu bastoane în mâini, pentru a ne intimida. În timpul dezbaterii procesului, noi cei care am avut cuvântul de răspuns la întrebările preşedintelui, am fost mereu întrerupţi de acesta sau de ceilalţi din prezidiu. În paranteză, totuşi după multe rugăminţi în timpul dezbaterii au foat lăsate câteva din rudele noastre să asiste la proces. Au fost chemaţi ca martori de acuzare, şeful poliţiei şi cei doi care l-au prins pe Georgescu la gardul lor, când a pus sau a vrut să lipească un manifest. La acest proces s-au dat următoarele condamnări la închisoare corecţionară: 2 la câte 3 ani, 6 câte un an, 6 câte 6 luni, 5 achitaţi. Desfăşurarea şi condamnările au apărut atunci şi în ziarele cele care au trimis reporteri la acest proces.
            Pledoaria avocatului nostru Petre Zisu era dezvoltată în spiritul ideilor şi concepţiei de libertate a cuvântului şi mişcării revoluţionare muncitoreşti a fost mereu întrerupt de prezenţa grupului cuzist. Iar avocatul Teleagă a vorbit în apărarea noastră cerând între altele îngăduinţa completului judecătoresc.
            Cei de afară – ai noştri – au luat toate măsurile de apărare a lui pentru a nu fi bătut de cuzişti. Împreună cu 2 gardieni şi 4 tovarăşi de la autoapărare el a fost introdus prin uşa din dosul tribunalului direct în clădirea închisorii de unde a fost condus la gara Dorneşti – noaptea şi apoi a plecat de acolo la Bucureşti. El şi-a luat rămas bun de la toţi cei care au fost judecaţi şi pe noi, cei 3, care am reuşit să vorbim ce am stabilit, ne-a felicitat călduros.

În închisoarea poliţiei din Rădăuţi

A doua zi după proces am fost toţi daţi într-o celulă mai mare din închisoare. Acolo ni s-a permis să primim cărţi şi ziare prin familiile noastre cu care ocazie am introdus şi cărţi interzise pe atunci, de Lenin, Gorki, Siebknech şi alte. Nu erau multe dar ele existau la noi în celulă (nr. 6).
Într-o zi, din neatenţia unui băiat, s-a descoperit o carte de citit, gardianul a anunţat pe prim-gardian, care a făcut o percheziţie în celulă, confiscându-ne toate cărţile. Noi am protestat dar nu au vrut să ne dea cărţile care erau admise în celulă, la care refuz nai am declarat o grevă a foamei care a durat 6 zile şi jumătate până ce ne-au dat cărţile socialiste şi altă literatură care era liberă.
În timpul ce am stat în închisoarea din Rădăuţi, a fost adus un grup de tovarăşi arestaţi din Seletin, între care muncitori de la fabrică şi meseriaşi şi ţărani ucraineni (ruteni) -  vreo 6-8 oameni. Dacă li s-a făcut proces şi au fost sau nu condamnaţi nu ştiu.
Iar în martie-aprilie s-au făcut noi arestări în rândul tineretului comunist şi simpatizanţi ai M.O.P.R. (Ajutorul roşu) între care trei studenţi:  Riczker A. Gander G. Şi Peric. După 4 sau 5 zile după ce au fost cercetaţi de poliţie au fost diferiţi tribunalului pentru confirmarea mandatelor de arestare şi predaţi la închisoare. În timpul cercetării unul dintre băieţi a declarat că eu am vorbit la adunarea care a avut loc lângă cimitirul evreiesc, după care declaraţie eu am fost dus de un comisar din celulă ca să confirm cele declarate de acel băiat. N-am recunoscut cele declarate de băiat nici după confruntarea cu el de către poliţie. Nici judecătorul de instrucţie nu m-a chemat penntru confirmarea celor spuse de acel băiat.

Închisoarea Mărgineni

Instrucţia pentru acel proces s-a făcut în 18-20 aprilie dar eu cu tovarăşul Haber-Invanier am fost trimişi la închisoarea din Mărgineni, judeţul Prahova pe ziua de 5 mai 1931, unde am stat până pe data de 27 iunie tot 1931
În închisoarea Mărgineni erau aproape opt sute de condamnaţi între 3 şi 30 de ani şi pe viaţă. Condamnări pentru furt, jaf, omor, spargeri, viol, falsificări de acte şi altele. Noi doi, cu condamnări politice de agitaţie şi împrăştiere de  manifeste, am fost întrebaţi de preşedintele tribunalului unde vrem să plecăm ? Sau la Suceava sau la Mărgineni, la care întrebare noi am răspuns: Mărgineni. Când am ajuns acolo ne-a spus un băiat care executa o condamnare de 5 ani că aici e foarte bine dar trebuie să lucrăm în ateliere, eu la croitorie şi Invanies la tâmplărie. Dar am rămas hotărât să spunem  că s-a comis o greşală cu trimiterea noastră la Mărgineni căci trebuia să fim trimişi la Doftana.
- Întâi de toate vă dezbrăcaţi şi vă îmbrăcaţi cu aceste haine ale închisorii după ce vom vedea ce facem cu voi „măi bolşevicilor”.
Noi am refuzat să ne îmbrăcăm, ca după o scurtă bătaie pe care acest prim-gardian ne-a dat-o pentru prima dată, primul s-a îmbrăcat Invanier şi al doilea eu.
 La cele motivate că ar fi o eroare trimiterea noastră, directorul închisorii Mărgineni a trimis o scrisoare-notă la tribunalul din Rădăuţi că noi am ales în loc de închisoarea Mărgineni, închisoarea Suceava. Şi ca urmare, am fost frumuşel trimişi cu vagonul dubă la închisoarea din Suceava. Cei 6 băieţi care au avut câte un an condamnare i-am găsit deja aici unde au stat toţi 6 într-o celulă.

Închisoarea Suceava

 Ca urmare a acestei intervenţii am fost transferaţi la data de 29 de la închisoarea Mărgineni, la închisoarea Suceava, unde am ajuns seara. Ne-au făcut o percheziţie corporală temeinică, spunând că va trebui să ne supunem regulamentului închisorii, „că aici e Suceava” şi ne-au dus la celulă doi gardieni şi un chilar, adică gardianul care deschidea sau închidea celulele închisorii. Îl chema Liky, de origine germană, mai voinic şi roşcovan. La închiderea celulei noastre ne-a atras atenţia că dacă vine el, prim-gardianul, grefierul sau directorul să stăm în picioare şi să salutăm cu : „să trăiţi!”, în picioare. De atunci ne sculam, dar nu pentru chilar, chiar niciodată cât timp am fost în închisoarea Suceava. După câteva zile, la rugăminţile noastre ne-au dat voie să stăm împreună cu ceilalţi 6 băieţi din Rădăuţi şi în aceeaşi seară când era închiderea celulei – care era închisă toată ziua – dar aşa este regulamentul, eu am raportat, cu toţii în picioare, că suntem 8 deţinuţi în camera nr. 24. Toţi gardienii, 8 la număr, care vin în frunte cu prim-gardianul s-au mirat că am salutat, dar nu cu „să trăiţi” ci cu „bună seara”. Până la venirea noastră în celulă, băieţii noştri toţi s-au supus regimului cerut de prim-gardian. Directorul ne-a chemat la el şi ne-a cerut ca să lucrăm - eu la croitorie, că lângă corpul de gardă era o cameră cu o maşină de cusut şi jos în subsol  - o cameră pentru tâmplărie şi dulgherie. Noi am făcut o şedinţă în cameră (celulă), pe care a condus-o tov. Haber şi tot el a spus că nu este pe linia închisorilor ca noi politicii să lucrăm. Eu am combătut această linie pe motivele reale ale închisorii din Suceava, că regimul la care suntem supuşi  nu este de izolare în celule şi regimul strict în ceea ce priveşte de : vorbitor, colete, cărţi de citit, celule cu geamuri văruite, plimbarea 5-10 minute în roată şi 2 m dintanţă de la om la om şi în definitiv dacă vom lucra, mai uşor vom reuşi să suportăm acel regim, dar propunerea mea nu a fost acceptată. Este adevărat că în grupul celor 6 tot era un croitor dar el avea să stea  - şi celalţi – numai până la 18 august deoarece au beneficiat de decretul de graţiere reducându-se pedeapsa lor de la 1 an la 6 luni. Pe când noi mai aveam de stat la închisoare 21 de luni la Suceava, deoarece când am venit la închisoarea Suceava, primul gardian cu o bucurie a spus: „acum facem un atelier de croitorie şi unul de tâmplărie”. Dar hotărârea colectivului era sfântă, eu am stat contra. După o săptămână a venit din nou acel inspector care a fost de acord ca să fim daţi împreună cu cei 6 din procesul nostru, dar a doua zi am fost despărţiţi de ei şi noi doi am fost daţi împreună într-o celulă mică. Aici am căutat să-l convertesc pe Haber la părerea mea ca să facem croitorie şi tâmplărie, dar în zadar, ba mai mult, m-a acuzat de oportunism. La această acuzare din partea lui Haber am renunţat la ajutorul de mâncare pe care îl primeam de afară. Noi între timp am luat legătura printr-un gardian cu numele de Moli, mai bine spus, cu cei de afară, ne-au făcut teruş – unul dintre cei mai răi gardieni din Suceava, care ducea şi aducea corespondenţa noastră.
Datorită refuzului nostru de a lucra, imediat după venirea nostră la Suceava pentru nesupunere ne-au redus raţia de mâncare de la cazan la jumătate. Noi, în colectiv, ne opuneam conducătorilor închisorii prin măsuri individuale. Pe parcursul acestor luni, noi am întreprins mici acţiuni izolate, dar fără rezultate palpabile.
Luând apărarea unui tovarăş care a fost luat la cazincă – o celulă întunecoasă, toatal în întuneric – prin ţipete şi lovituri, bătând în uşa celulei am fost pus în lanţuri la picioare cu mâna dreaptă şi târâţi tot în cazincă câtu una - două zile eu şi două zile Haber. O altă dată tot pentru nesupunere am fost separaţi în două celule şi din nou pus în lanţuri, la fel ca prima dată,  dar de data aceasta am fost ţinut 14 zile astfel pedepsit şi văzând că nu ne căim, ne-au desfăcut lanţurile şi ne-au dat împreună într-o celulă, ceea ce a însemnat pentru noi o mică victorie de regim politic.
La începutul anului 1932, aprilie-mai, vine un grup de 54 de tovarăşi în frunte cu secretarul lor, doctor Ghetoff. Aceştia au fost din organizaţia D.R.O. Toţi comuniştii câţi am fost în această închisoare, 54+8+2=64 am fost încarceraţi la etajul 1 şi etajul 2 în celule şi camere, între care câte o celulă de drept comun pentru a împiedica comunicarea între noi.
Altădată ne-am solidarizat cu un tovarăş nou venit, unul cu numele de Bunaş şi am folosit pretextul pentru a încerca o acţiune mai de amploare. Pe vremea aceea  septembrie – efectivul nostru s-a mărit cu 8 tovarăşi din Chişinău, între care luptători de la Tatar-Bunar şi un tovarăş  cu nume de Bouroş, care avea o condamnare de 3 ani. Din grupul din Chişinău era şi tov. Şniţer Abraşa, după 23 august membru în C.C. al partidului.  Eram mai mulţi condamnaţi politici, aşa că acţiunea noastră putea să aibă sorţi de izbândă.
Tov. Ghetoff, Haber şi Seicher au fost încarceraţi în celula nr. 12. Noi 3 am fost comitetul de acţiune pentru organizarea unei acţiuni de grevă a foamei, că cele câteva acţiuni izolare de obstrucţiuni, n-au schimbat acel regim aspru cu aproape nimic. Cu toate măsurile luate de gardieni, noi totuşi am stabilit o legătură „lanţ”, cu cei de jos şi cei de sus şi am stabilit după vreo 2 luni de zile punctele ce le revendicam pentru un regim politic în această închisoare.
Punctele de revendicare pe care le-am cerut pentru toţi comuniştii din închisoare:
1 Geamurile să fie deschise şi câte o uşă dimineaţa şi una după amiaza.
2 Acces la bibliotecă şi un ziar oficial de citit.
3 Plimbarea în curte şi aer liber o oră pe zi.
4 Lunar - două colete de la familiile noastre cu alimente.
5 Corespondenţă de două ori lunar de scris şi de primit.
6 Să stăm în camere mai mulţi şi nu în celule mici.
7 O dată pe lună să avem vorbitor cu rudele noastre.
După această organizare, la câteva zile am căzut de acord cu ziua de declarare a unei greve. În seara când au venit prim-gardianul cu suita obişnuită de gardienui pentru a face închiderea, au luat la cunştinţă de revendicările noastre, a rămas uimit, dar a spus că va raporta la director. Conform cu ce s-a stabilit, toţi comuniştii din celule, atât de la etajul unu cât şi de la etajul doi, am formulat la venirea prim-gardianului în seara aceea, revendicările noastre. A doua zi a venit directorul închisorii cu preşedintele Judecătoriei întrebându-ne motivele grevei foamei, la care noi am dat motivele care ne-au determinat la aceasta. A doua zi eram deja în grevă – a venit directorul propunând o învoială care consta în următoarele:
1 Geam deschis câte ½ oră, în loc de 10 minute. 2  Acces la bibliotecă, dar ziar nu. 3 Plimbare ½ oră. 4. Lunar câte un singur colet cu alimente. 5 Corespondenţă odată pe lună. 6 Să stăm în celule în continuare. 7 Odată pe lună să avem vorbitor.
Dar ne-au cerut să deschidem o croitorie şi o tâmplărie. Dar tov. Haber a răspuns că dacă nu ni se aprobă total cele 7 puncte noi continuăm greva – fără să încerce să se sfătuiască cu noi Ghetoff şi Soicher care am stat atunci toţi 3 în aceeaşi celulă nr. 12. Nici n-a vrut să audă de muncă. Eu totuşi mi-am dat părerea mea, că oferta directorului ar fi un câştig pentru noi în această închisoare. Dar tov. Ghetoff a fost de părerea lui Haber şi lupta nostră – greva -  a continuat. Cam a patra zi tovatăşii din etajul de jos au întrerupt greva foamei cerând mâncare şi ieşind şi la plimbare a doua zi, iar eu care am fost izolat la etajul II am întrerupt şi eu greva foamei – văzând că majoritatea băieţilor au întrerupt această grevă – după nouă nopţi şi opt zile iar tovarăşul Haber-Invanier după 9 zile şi 10 nopţi. Numai grupul din Chişinău, în număr de 6 sau 7 tovarăşi au ţinut 12 zile şi când le-am strecurat un bilet despre situaţia grevei în aceaşi şi ei au întrerupt greva cerând şi ei mâncare. Un tov. cu numele de Vasile Vasilencu care avea legătura cu noi pentru organizarea acestei acţiuni a cerut şi el mâncare şi aşa greva nostră a eşuat. Greva aceasta a vut loc cam în septembrie 1932. După două luni a venit indicaţia să fiu reprimit în colectiv. După grevă şi Haber a acceptat ca să deschdem cele două ateliere şi eventual şi cu alte meserii dacă sunt băieţi meseriaşi. Vreau să menţionez că la venirea noastră ne-au propus această muncă cu anumite procente pentru noi. În această problemă rămânea să fiu eu delegat, dar am refuzat să merg pentru această problemă. Dar o parte din revendicările noastre au fost date de directorul nostru. Cele propuse de el cu care toţi cei care am fost atunci la această închisoare ne-am declarat mulţumiţi.
În luna noiembrie tov. bulgari s-au eliberat majoritatea, au rămas câţiva din alte procese cu câte 2-5 ani condamnare şi grupul de basarabeni cu 2-3 ani condamnare. Noi doi ne-am eliberat la 9 IV 1932.
Cu 8 zile înainte am fost trimişi fiecare la închisoarea oraşului unde era domiciliat. În duba care ne-a luat am avut eu personal destul necaz pentru nesupunerea mea. La intrare am salutat cu „bună seara” ceea ce n-a plăcut la şeful dubei. În gara din Dorneşti n-a venit gardianul care urma să mă escorteze la Rădăuţi. De aceea fiind dus la Cernăuţi la închisoarea locală Osteplatz., A doua zi seara am fost scos din închisoare şi încolonaţi mai mulţi să mergem la gară unde trebuia să fiu dus la Dorneşti. La Cernăuţi în închisoare şeful acela a vrut să-mi dea nişte lanţuri să le duc la gară ceaa ce am refuzat. În gară când am ajuns la vagonul dubă, care era pe o linie secundară, acel şef nu m-a lăsat să intru în vagon, ţinându-mă până la ultimul care am urcat. Am fost primit de către acel şef  - purta o barbă neagră – şi doi gardieni, cu o bătaie cu pumnii şi cravaşă de către acel şef. Nu ştiam cât au durat acele lovituri, dar când m-am trezit, eram în braţele altui deţinut după ajutorul pe care mi l-a dat acela. Atunci mi-a curs sânge din gură şi din urechea stângă la care am şi acum câtedată necazuri cu timpanul.
           
În anul 1933 la 9 aprilie am fost deci eliberat de la închisoarea din Suceava, după ce am executat din condamnarea mea de 3 ani – care prin decretul de amnistie şi graţiere de care am beneficiat şi deţinuţii comunişti,  şi eu am beneficiat de a treia parte din cât am mai avut de executat adică de la 33 luni la 22 luni aşa că la 9 aprilie am fost eliberat.
Venind acasă am început să lucrez croitorie în casa mamei mele. Clienţi şi lucru am avut destul, am câştigat bine dar totuşi m-am angajat la un patron care m-a chemat la el dar n-am lucrat mai mult de 5-6 săptămâni nevrând să mă plătească cât am cerut eu, am plecat de la el şi am închiriat un local pe str. Ştefan cel Mare împreună cu fratele meu care era cizmar, împărţind acest local, sus pe un podium şi eu cu croitoria jos.

Acasă la Rădăuţi, căsătoria,

 În anul acela 1933 toamna, la propunerea fratelui meu, fac cunoştinţă cu o verişoară a soţiei sale din orăşelul Burdujeni cu care m-am logodit şi după 4 luni am luat cununia religioasă – care era dorinţa mamei fetei şi a rudelor ei. M-am supus acestei dorinţe, de dragul fetei pe care am îndrăgit-o foarte mult şi pe care am iubit-o până la moartea ei din anul 1965 luna decembrie 22. În anul 1934 ne-am căsătorit şi în luna octombrie în ziua de 22 X 1934 săţia mea mult iubită naşte o fetiţă făcându-ne mare bucurie. După o lună am închiriat tot în aceeaşi clădire un alt local mai mărişor şi locuinţa unde ne-am mutat şi unde am stat până la internarea mea în lagărul de deţinuţi politici de la Miercurea-Ciuc. În atelierul meu am avut de lucru destul cât să câştig pentru existenţă, mai ales că am angajat doi lucrători. Fiind decepţionat de tovarăşi, în special cei din proces, şi îndeosebi de Haber care avea mai în toate cuvântul hotărâtor, ca să fiu sincer n-am căutat să reiau legătura pe linia organizaţiei, cu cei care ştiam că fac parte din conducere, dar nici aceştia – mi-am dat seama după vreo 5-6 luni- nu au căutat să ia legătura cu mine. Dându-mi seama cam cum e situaţia care continua, mi-am urmat calea mea, îngrijind de familia mea, care în anul 1935 cu încă un copil care s-a născut, dar  care a murit după deportarea în lagărul Berşad, de foame. Prin munca mea de croitorie am câştigat foarte bine făcându-mi o situaţie materială. Am comandat mobilă de bucătărie frumoasă în anul 1935 şi peste doi ani mi-am cumpărat mobilă de dormitor şi sufargerie. În anul 1936 am avut deja un aparat de radio la care veneau cunoscuţii mei şi prietenele soţiei să asculte muzică şi ştiri cu care ocazie discutam situaţia politică de atunci. În special ascultam radio Moscova cu uşa bineînţeles închisă. În zilele de sâmbătă veneau la mine câte un prieten sau doi prieteni cu care discutam tot probleme de politică. Unul din ei era membru marcant la P.S.D., dar şi un bun simpatizant al P.C.R. Cu el discutam mai multe decât cu ceilalţi. Era tapiţer de meserie şi locuia pe aceeaşi stradă cu mine. Pe parcursul anilor 1935-1940 cercul nostru de prieteni s-a mărit la 50-60 de oameni care veneau la noi acasă. Şi din când în când invitam 20-30 dintre ei la o masă de seară pe care o pregăteau de obicei 3-4 din soţiile noastre şi cu ocaziile acelea ascultam ştirile şi comentariile radioului din Moscova. În ultimii trei ani înainte de internarea mea am avut un aparat radio mare, marca „Minerva” cu 4 unde la care se auzea foarte bine. Deşi şedeam acasă la mine şi îmi vedeam de munca mea la atelier, vreau să arăt că Siguranţa nu m-a uitat, ci mi-a purtat de grijă în toţi aceşti ani, vizitându-mă şi la manevrele regale care s-au desfăşurat în vara anului 1935-1936. Doi comisari (Baumgarten şi Slusariuc) au făcut de serviciu în localul atelierului meu cu schimbul că vis-a-vis de atelier erau ofiţeri mari care conduceau aceste manevre (statul major era la şcoala generală, azi nr. 4).
 Cu ocazia unei percheziţii din anul 1937-38 într-o seară, pe la orele 21-22,  de către şeful siguranţei Cudla, cu încă un comisar Mironescu, au arestat o lucrătoare cu numele de Wurnebrand Lara, care lucra ocazional la mine. În aceeaşi seară în timpul percheziţiei a dat şi peste casetuţa cu bani în care era o sumă frumuşică pentru un meseriaş ca mine, şi cu această ocazie eu i-am spus:
- Vedeţi d-le şef, că eu îmi văd de treabă şi totuşi dumneavoastră nu-mi daţi pace, de ce ?
El a răspuns:
-  Noi ştim pentru ce!
Iar altă dată a intrat în plină zi când eu făceam probe la o lucrare a unei cliente şi mi-am permis să-i fac obsevaţia că de ce îmi speriaţi clientele şi vine în atelier să mă caute? Că dacă am locuinţă în aceeaşi clădire, îmi parcurge întâi locuinţa ca să intre în atelier şi-mi cunoaşte toată casa... Fapt era, că eram bine aranjat. Şi îi spuneam aceasta când el îmi  reproşa că sunt bine aranjat ca un burghez şi mă vizita mereu, dar el îmi replica că lupul părul îşi schimbă dar năravul nu..
.Această muncă de propagandă pe cont propriu am înţeles s-o fac până în 1939 când tovarăşii au reluat din nou legătura cu mine, dându-mi o muncă pe linie de ajutorul roşu, care muncă am făcut-o până la internarea mea la Miercurea-Ciuc.
În acele zile a venit la Răduţi regele (Carol). Tot în anii aceia cu ocazia sărbătorilor de 1 mai sau ziua revoluţiei din octombrie aveam onoarea să fiu invitatul poliţiei pentru a sta la ei, în corpul de gardă sau în altă cameră cu ceilalţi  care erau invitaţii lor.
În anul 1939 când s-a cedat Basarabia şi Bucovina de nord în luna iunie şi conform înţelegerii, convenţiei între U.R.S.S şi România graniţa nouă a rămas deschisă pentru cetăţenii români cares-au născut pe teritoriile celelalte – şi comisia de repatriere a funcţionat la gara Burdujeni, azi Suceava-Sud – în baza actelor de naştere cei care au cerut au fost repatriaţi.  La început timp de câteva zile cetăţeni din Rădăuţi în număr destul de mare au plecat de aici prin autorităţile de poliţie. Mama, surorile şi fraţii mei cu soţiile au plecat toţi atuncea. Interesant că şeful poliţiei a întrebat pe fratele meu mai mic, ce urma după mine, Şmil:
 – Fratele tău,, Osias nu pleacă? – la care el a răspuns că el nu pleacă şi şeful poliţiei a spus că rău face că nu pleacă. Fratele a venit şi mi-a transmis cele spuse de şeful poliţiei. Tot în zilele acelea un grup mai mare de comunişti şi utecişti compromişi s-au pregătit pentru a pleca în Cernăuţi şi unul pe care bănuiam că este secretaral U.T.C. Rădăuţi a venit la mine să mă întrebe dacă nu plec şi eu la Cernăuţi la care întrebare am răspuns negativ, spunând că eu cred că nu este linia partidului ca  un comunist să plece în acestă situaţie. După 2-3 zile după ce a fost cedată Basarabia şi Cernăuţiul, au venit noaptea poliţia să facă percheziţie în casă la mine, care putea să aibă urmări nefaste pentru mine pe motivul că atunci în noaptea aceea a luat o fată din fată care era la noi în serviciu, dar norocul meu că fata aceea a înţeles să nu declare nimic despre ce vedea la noi în casă. Iar după încă 2-3 zile a venit o a treia percheziţie noaptea prin grădină. Casa era cu o poartă (bramă) închisă şi la această percheziţie am văzut că nu mai pot rămâne în Rădăuţi. Despre a treia percheziţie voi mai scrie la completarea acestor amintiri. În urma acestor trei percheziţii, eu şi cu soţia mea m-am hotărât totuşi să plecăm la Cernăuţi, că punctul de trecere prin Bahrineşti era liber. Am fost hotărâţi să lăsăm totul în casă în afară de perne şi lenjerie din care am făcut balot într-un covor şi rămânea ca dimineaţă să plecăm, dar în acea seară pe la orele 8-9 (20-21) să apară un camion şi un poliţist să mă aresteze. Degeaba am spus că mă cheamă Stenţler Osias şi nu Soicher Şike,-  că tot acela eşti au răspuns ei - şi în seara aceea am fost dus la poliţie unde am mai găsit 3 tovarăşi: Dascăl Nandy, Plosceac Nicu şi Priscibila Ioan. A doua zi am fost predaţi la Legiunea de Jandarmi, de unde după două zile am fost trimişi, legaţi la mâini câte doi în ziua de 6-7 la Miercurea-Ciuc unde am fost predaţi la colonelul lagărului.
În cele două zile ce am fost ţinuţi la poliţie mare a fost mirarea că nu m-au bătut şi la prima ocazie l-am întrebat pe şeful siguranţei unde ne duce, întrebare la care nu a vrut să ne spună nimic. Această întrebare eu am pus-o şi colonelului legiunii care ne-a spus că acolo unde plecaţi o să fie bine şi ne-a legat doi câte doi şi ne-a dus un locotenent şi doi jandarmi cu trenul până în lagăr, unde am ajuns în ziua de 10-11 iulie 1940.

Lagărul din Miercurea-Ciuc

 Aici, pe linie politică am fost primiţi noi cei patru, de către tovarăşul Comnacu Nicolae, originar din Târnava. Dintre tovarăşii cei mai marcanţi îmi aduc aminte de M.Gh.Bujor, prof. Crucianu, Gh. Apostol, B. Berea, Caracal (prof. Cristea) Petroşani. Noi, am rămas grupul nostru Rădăuţi, al cărui responsabil am fost numit eu, am rămas mereu împreună. Aici noi am avut un regim politic, se poate spune, recunoscut, intern ne-am administrat singuri. Am avut un timp un lucrător, un spaniol şi mâncarea era destul de bună. Ne organizam munca politică ca să ţinem mici întâlniri şi şedinţe secrete.
În acest lagăr am sat până la cedarea Ardealului în 6 septembrie 1940, când am fost transferaţi în lagărul de deţinuţi politici din Caracal.
Cu ocazia transferului din lagărul de la Miercurea-Ciuc au fost eliberaţi un număr de 25-30 de tovarăşi între care doi din grupul nostru şi anume Plosceac Nicu şi Priscibila Ioan.

Lagărul din Caracal

Aici în Caracal am fost reorganizaţi dar tot în grupuri de câte 3-5 tovarăşi formând colective. Grupul nostru de 5 a avut un tovarăş cu nume de Marin. Şi aici a continuat munca de educaţie comunistă. Am luat parte la şedinţe secrete care au fost ţinute aici de prof. Cristea ca şi cele ţinute la Miecurea-Ciuc de Gheorghe Apostol. Dar ni s-au făcut şi unele şicane de către colonelul lagărului care chiar la venirea noastră mai înainte de intrarea în lagăr ne-a ţinut o cuvântare cu ameninţarea că dacă nu vom fi disciplinaţi conform regulamentului lagărului, atunci va vorbi mitraliera la care arăta cu degetul. Ne aduna în curtea lagărului unde ne punea în careu cerându-ne să numărăm de la drepta la stânga, sau ne punea obligatoriu, tineri şi bătrâni să facem gimnastică serioasă. Mâncarea din cazan s-a făcut din ce în ce mai slabă şi după intervenţia celor de afară acest colonel a fost schimbat cu altul care s-a purtat cu noi omeneşte, schimbând regimul predecesorului său, făcându-ne o serie de îmbunătăţiri.
Efectivul lagărului din Caracal s-a dublat cu sosirea noastră din M. Ciuc la 580-600 de deţinuţi politici. În lagăr s-au aflat şi oameni care erau numai simpatizanţi ai comuniştilor pe care poliţia şi jandarmeria i-au arestat şi trimis în acele două lagăre. Pe la mijlocul lunii octombrie 1940 a venit o comisie de triere în frunte cu un colonel şi a verificat pe toţi deţinuţii din acest lagăr, ca după 2-3 săptămâni să fie eliberaţi la circa 150 de oameni dar cu condiţia să semneze o declaraţie în care se obligau să nu facă nici o propagandă comunistă şi se vor prezenta din opt în opt zile la poliţie sau postul de jandarmi căpătând un bilet de voie de tren, până în oraşul de domiciliu unde să se prezinte imediat la poliţie sau jandarmerie. Cu toate că nu m-am aşteptat, ştiind că am avut o condamnare de 3 ani, am fost şi eu eliberat cu aceste condiţiuni. Profesorul Constantinescu-Iaşi, care era şi el atunci internat la Caracal, a prelucrat cu mine şi Dascăl instrucţiunile după cum v-om reorganiza comitetul MOPR-ului în condiţiile de atunci, după plecarea majorităţii tovarăşilor din oraşul Rădăuţi. Dar la eliberarea unui grup de 14 tovarăşi între care şi profesorul Bugnaru, toţi născuţi în Ungaria, au fost expulzaţi direct în Ungaria. Şi aşa tov. Dascăl Nandor care a fost venit cu mine s-a eliberat şi el dar a fost şi el expulzat în Ungaria sub regimul Hortist cu grupul acela.

Am venit acasă la Rădăuţi – pe neaşteptate – la soţie şi copiii mei, căci la în începutul luni octombrie îi cerusem soţiei mele să-mi trimită un colet cu alimente şi îmbrăcăminte, încălţăminte pentru iarnă, dar n-a mai fost cazul, că între timp am sosit acasă.
            Am trecut după câteva zile la o reorganizare a comitetului Ajutorul roşu. Atunci s-a aflat şi un tovarăş din Cluj în Rădăuţi, care era, încă la câţiva ani după 23 august, redactor al ziarului UJUT din Transilvania. El tot a făcut parte din comitet între care erau soţii Seitner şi Ploşceac. Eu n-am făcut parte din comitet fiind prea cunoscut de siguranţă şi poliţie. Prima şedinţă de constituire s-a ţinut în atelierul meu seara. La acesta eu am prelucrat instrucţiunile verbale primite de prof. Constantinescu-Iaşi care constau în a stânge bani de la toţi simpatizanţii muncitori, meseriaşi, chiar şi negustori, avocaţi, studenţi. Eu personal am strâns bani de la majoritatea meseriaşilor. Bani care am trimis periodic la Bucureşti, la un librar cu numele de Weidenfeld şi de două ori cu un alt delegat care era funcţionar la Banca de Est. Aceşti doi simpatizanţi care s-au bucurat de toată încrederea noastră şi şi-au îndeplinit misiunea lor până la îndepărtarea lor.
Această muncă am făcut-o - cu cea mai mare precauţiune de conspirativitate, cunoscând urmările care ar putea să fie – până la 8-9 iunie 1940 când am fost din nou arestat de astă dată cu un simpatizant cu numele de Parola Abe şi tatăl unui membru al PCR – care s-a refugiat când graniţa era liberă spre oraşul Cernăuţi.




Lagărul din Târgu-Jiu

În 7 iunie noi trei am fost internaţi în lagărul de la Târgu-Jiu unde au fost transferaţi toţi deţinuţii politici din ţară – afară de cei politici suspecţi din lagărul din Vidilin.
Aici m-a primit tov. Comnacu Nicolae şi tov. Trandafirescu, la care am raportat despre munca noastră din oraşul Rădăuţi, cât şi despre masarera trupelor germane în Bucovina de Sud lângă graniţa de atunci a URSS. În drum cu trenul cu care am fost dus, au trecut 3-4 trenuri cu tunuri, tancuri şi soldaţi germani. Aceste informaţii au fost bine primite de aceşti doi tovarăşi care făceau parte din conducerea PCR a lagărului. Eu am fost primit într-o celulă a PCR-ului de care răspundea chiar tov. Comnacu, iar de cei doi simpatizanţi eram eu cu răspunderea. La venirea mea în lagăr deţinuţii politici au avut un regim destul de de bun, chiar pot spune chiar tolerat. De exemplu se organizau dansuri şi muzică, cu acordeon şi câteva instrumente secundare. Era în interiorul lagărului o cantină cu diferite alimente de vânzare, mâncarea care se dădea din cazan era destul de bună. Mâncarea era făcută de unele tovarăşe din lagăr al cărui şef bucătar era un tov. Postanski, mai târziu Posteucă însoţitorul  tov. Gh.Dej. El era specialist în a face mămăligă.
            Dar după două săptămâni de la izbucnirea războiului între România şi URSS, de la 21 iunie 1941, acest regim a fost suprimat şi introdus un regim de muncă obligatorie în interiorul lagărului ca cizmărie, frângherie şi altele dar şi în afară de lagăr. S-a introdus munca la minele de cărbune din Târgu-Jiu şi Lainici, unde au fost obligaţi tovarăşii noştri să lucreze în condiţii foarte grele cu mijloace de muncă rudimentare, plus de asta, cu o mâncare insuficientă pentru această muncă grea, iar un alt grup de la grupa a 6-a au fost scoşi pentru diferite munci de corvoadă. Măturarea străzilor, încărcare la vagoane, curăţatul zăpezii în oraş. Mulţi s-au îmbolnăvit în acele condiţii de muncă, mai ales la cărbuni, unde era zbir plutonierul Trepăduş – care făcea diferite şicane şi  bătea pe cei care n-au putut să dea randamentul de muncă cerut de acesta. După 23 august 1944, acest zbir a fost judecat şi condamnat de către tribunalul poporului la 30 de ani închisoare la muncă silnică...
            Eu am fost trimis la confecţii militare-croitorie, secţie  care era condusă de meşterul Napu, tot un internat din Craiova .  Comitetul barăcii  ne-a organizat în aşa fel, încât să nu fi luaţi la o muncă în afara lagărului şi anume, din cele arătate mai sus. Acolo au fost tovarăşii noştri de care noi ascultam şi urmăream o anumită disciplină. În lagărul de la Târgu-Jiu era şi un grup de deţinuţi politici gardişti dintre care câţiva lucrau şi ei la confecţii militare, cu care noi am luat legătura pentru a duce cu ei muncă de lămurire, căci ei se străduiau să facă cât mai multe confecţii.  Cu timpul i-am lămurit prin conducătorul lor Creţu. Acest grup s-a eliberat după câteva luni după izbucnirea războiului dintre România şi URSS.
            Legătură pe linia de partid aveam cu tov. Domnacu care şi aici m-a primit în casă împreună cu tovarăşul Trandafir. Au ascultat informaţiile mele în ceea ce priveşte situaţia mişcării trupelor germane spre frontiera U.R.S.S. şi munca mea la Ajutorul Roşu pe care l-am organizat de la eliberarea mea de la Caracal şi care a fost apreciat ca foarte bine şi din punct de vedere al conspirativităţii, mai ales că nu ne-am compromis timp de 8 luni.
            Până la dportarea din  Târgu-Jiu la Vapniaka în 1941, am fost în colectivul tovărăşesc şi am lucrat şi în atelierul lagărului făcând diferite reparaţii pentru deţinuţii noştri. Aici au fost organizaţi cei 680 deportaţi în 7 grupuri câte 100 de oameni şi un şef de lagăr intern numit de colonelul Busadescu.
            În lagăr erau trimişi tovarăşi din Doftana care au venit din Caransebeş care mai aveau de executat diferite condamnări de deţinuţi politici între care Lazăr Grinberg, Bernat Andrei, Iozake Eugen şi alţii...

Lagărul Vapniarka

România a hotărât expulzarea deţinuţilor politici din ţară în lagărele-închisori  din Transnistria, la Râbniţa şi Vapniarka. Eu am ajuns la Vapniarka, lagăr cu deţinuţi politici noi, peste 50 de tovarăşi din părţile Modovei, Transilvaniei şi Olteniei. Toţi tari încercări prin lupta partidului şi bine pregătiţi din punct de vedere ideologic.
            Aici, în lagăr, pe lângă organizarea cerută de colonel, noi ne-am organizat câte 3 în celule prin care s-a dus muncă de partid şi UTC-ului în continuare. Noi am avut o conducere a nostră din tov. Din Caransebeş plus de aceasta am avut în comitetul pentru probleme economice.
Cum era lagărul la venirea noastră fără geamuri, uşile stricate. Clădiri militare pentru cazărmi cu câte un etaj.
Propriu-zis acest lagăr era afară din oraşul Vapniarka cam la o depărtare de câţiva km. de acesta.
La primire, colonelul ne-a primit cu aceste cuvinte:
- Aţi venit în două picioare dar veţi pleca în 4 sau acolo, - arătând cu mâna la o mare ridicătură de pământ unde erau înmormântaţi peste 600 de oameni care în acel lagăr au murit în urma foametei şi a frigului, evrei buni şi partizani.

            Am avut un incident în lagăr, care s-a încheiat cu bine până la urmă.
Dascălu Paul, conducătorul nostru politic din lagărul de la Vapniarka, a fost schimbat de conducerea noastră în timpul colonelului Motora. În lagăr Vapniarka a fost adusă şi internată o femeie tânără, frumoasă, păr blond şi un corp foarte frumos. A primit-o acel Dascălu. Ea a fost repartizată de către comandantul lagărului în pavilionul nr. 3 cu ruşi, ucraineni, partizani şi cei câţiva prizonieri. Ea a spus lui D.că este internată pentru spionaj câştigând la acest D încrederea şi până la urmă el i-a încredinţat felul de organizarea noastră conspirativă. Ea după câteva săptămâni a fost scoasă din lagăr, iar comandantul de lagăr a luat  câteva măsuri restrictive împotriva noastră după un incident care a fost provocat din partea unui paznic cu cei internaţi din pavilionul 3.
 Incidentul a fost când un om de la noi a venit de la w.c. şi unul din cei de la pavilionul 3 a aruncat o piatră în acel om, iar paznicul care a văzut prin geam acest lucru, a fugit afară şi a aruncat o cărămidă în acel om, după care au ieşit câţiva de la pavilionul 3 şi au aruncat cu pietre în paznic. Apoi mulţi de la noi s-au solidarizat cu acesta şi când aceste lupte erau în toi a apărut garda cu un plutonier care ne-a somat prin a trage o salvă în aer, să oprim aceasta, ceea ce noi am făcut. După această întâmplare au venit şi câţiva ofiţeri şi cu garda au intrat în pavilionul de bărbaţi unde au făcut percheziţie amănunţită, confiscând o serie de cuţite, bucăţi de fier şi 2-3 topoare cu care se tăiau lemne şi carne – din oaie – pe care o cumpăram pe atunci din piaţă la Vapniarka.
            După analiza făcută de comandantul nostru la ceea ce  a făcut D. spunând acelei femei care a fost introdusă în lagăr ceea ce nu trebuia, am informat pe comandant cu cele spuse de D. după care s-au făcut unele restricţii. Pe linia organizatorică a partidului s-au făcut o serie de schimbări şi au fost îndepărtate unele elemente în care nu s-a avut deplină încredere şi ca şef interimar în lagăr a fost numit unul din Transilvania cu nume de Dănuţ ajutat de tov. Vinea Emanuil.
După incidentul avut cu cei de la pavilionul 3 şi unele restricţii luate de comandantul lagărului noi am căutat să stabilim relaţii bune cu cei din pavilionul 3 trimiţând pe un tovarăş mai în vârstă, cu nume de Schein – care era în ilegalitate în Bucureşti în C.C. şi a fost la un congres în URSS, ştia limba rusă la perfecţie şi prin acest om relaţiile noastre cu acest grup au devenit foarte bune, acest Schein era croitor de meserie.
Revelionul 1943 ne-a găsit la Vapniarka pe care noi l-am sărbătorit în condiţii destul de sumbre. Totuşi echipele noastre au cântat la mesele comune cântece vesele şi optimiste între care am compus un cântec în care era şi o strofă cu cuvintele următoare la refren:
Anul ce vine, aduce bine
Şi libertate tuturor.
Şi într-adevăr 23 august care ne-a găsit deja în lagărul de la Târgu-Jiu ne-a dus în ziua de 23 libertatea împreună cu ceilalţi tovarăşi români din Târgu-Jiu.
De la Vapniarka am fost salvaţi de colonelul Motora şi repatriaţi în ţară, dar cei de la Râbniţa au fost executaţi de hitlerişti la întoarcerea frontului.

*
*  *
Şi cum roata este rotundă şi partea de sus poate veni jos, iar cea de jos – sus, după 23 august rolurile s-au inversat. Cei mari şi tari au fost traşi la răspundere, cei care au suferit de pe urma lor le-au cerut socoteală.
În timpul arestării mele am avut un dialog cu şeful Siguranţei Rădăuţi. Îi pusesem o întrebare dificilă, la care el a crezut de cuviinţă să nu-mi răspund şi la refuzul lui la întrebarea mea îi spusesem următoarele:
 - Domnule şef, toata istoria dumneata nu ai să o opreşti şi dacă voi trăi vom mai sta de vorbă!.
Şi au stat cu el de vorbă după 23 august, alţii. În anul 1946 atunci când el era arestat şi eu liber, eu eram în oraşul Rădăuţi, acasă la mine, iar el, undeva într-o închisoare din ţară.. El a fost arestat în Bucureşti în urma unei descriei a lui după fizicul lui şi toată înfăţişarea sa. Această descriere am făcut-o eu la Apărarea patriotică  către cei care au avut sarcina să descopere pe poliţiştii din fosta Siguranţă. Când am aflat printr-un rădăuţean care l-a văzut pe Bulevardul fost Carol, l-am descris cu toate amănuntele şi după câteva zile el a fost arestat şi internat într-un lagăr. La procesul lui am fost 4 tovarăşi din Rădăuţi la tribunal ca martori acuzatori.
Acest şef de Siguranţă pe lângă teroarea împotriva comuniştilor a mai fost acuzat pentru jaf şi o crimă săvârşită, plus teroarea pe care a făcut-o în timpul evacuării populaţiei de evrei, mai corect spus, deportarea în Transnistria şi încă altele între care a făcut ostatici evrei pe care i-a ţinut în templul oraşului un timp  până la deportarea în Transnistria.
            La Apărarea patriotică unde am lucrat ca responsabil al atelierelor de croitorie, lenjerie şi cizmărie a apărut soţia acestui fost şef al poliţiei, care era deja arestat, căutând să mă convingă în genunchi ca să dau declaraţie favorabilă pentru soţul ei, ceea ce eu am refuzat categoric, întrebând-o cum îndrăzneşte să ceară mie care am suferit atâtea şi atâţia ani din cauza soţului ei?
            În zilele acelea ţin minte s-a făcut renovarea în clădirea aceea unde a fost atelier şi eu am primit-o în hol. Ea a plâns în hohote, dar nu i-am dat nimic în scris. Lucrătorii care au văzut aceste scene m-au întrebat cine a fost această femeie.
            În anul 1946  când am venit la Rădăuţi am primit ca sarcină de la Partid (Plosceac) ca să adun declaraţii de acuzare contra acestui şef. Am reuşit să strâng paisprezece asemenea declaraţii între care zelul lui de urmărire a comuniştilor şi teroarea în timpul cercetărilor.......

*
*   *

Munca mea profesională am împletit-o cu munca de interes obştesc, în sprijinul oamenilor, militând pe plan social şi ideologic pentru libertate naţională şi dreptate socială. Trebuia schimbată o societate, nădăjduind în zări mai luminoase. Dacă acestea au venit sau nu, istoria şi oamenii să judece. Am stat în închisori şi lagăre pentru că ideile de libertate şi dreptate riscau şi ameninţau poziţiile celor sus-puşi, văzând în mine o ameninţare. Viaţa i-a măturat pe unii şi i-a instalat pe alţii, multe vise s-au lăsat aşteptate, idei măreţe au fost înşelate şi compromise de către o altă clică şi o altă mentalitate, cu aceleaşi defecte şi cu acelaşi efect pentru mulţime. Între timp, alţi neîndreptăţiţi au trăit doar cu speranţa, în timp ce vieţile noastre se trec, timpul se risipeşte,  iar în urma tuturor până şi amintirile dispar. Dumnezeu m-a blagoslovit cu o viaţă lungă, sărbătorind la Rădăuţi între prieteni 95 de ani de viaţă şi divinitatea încă mai îmi îngăduie vreme să trăiesc. Las urmaşilor mărturisire activitatea mea spunând că fiecare dintre noi trebuie să punem umărul dacă vrem ca societatea să se mişte în sensul dorit de noi. Bineînţeles că drumul nu e uşor, se face cu sacrificii şi jertfe. Fiecare trebuie să ne batem, în orice condiţii,  pentru un ideal înălţător, ca adevărul şi dreptatea să triumfe!



P.S. La ultima întâlnire cu fiul Bondy, tatăl său, Osias, i-a mărturisit că cea mai mare greşeală a vieţii sale a fost că s-a băgat în politică şi că a militat pentru comunism, deoarece şi-a creat mulţi duşmani din rândul evreilor şi românilor.